Sexualitatea de care ne rușinăm

Open e un (mono)spectacol despre sexualitate. Nu despre iubire în abstract, ci despre modul în care familia, cercul de prieteni, ansamblul general al interacțiunilor sociale (pe scurt, ceea ce în general se numește societate) stabilesc un cadru reglementat informal în care să ne manifestăm (controlat moral) sexualitatea, despre care nu vorbim în acești termeni, fiindcă principala formă de reglementare a sexualității e confundarea ei cu dragostea sau tratarea ei exclusiv drept consecință și modalitate de manifestare a iubirii-așa-cum-a-stabilit-lumea-că-e-ea.

Nu știu dacă ceea ce au vrut creatorii acestui spectacol a fost să „critice“ moartea sentimentelor și a iubirii adevărate, între doi oameni care se cunosc, se întîlnesc, se îndrăgostesc și-și consumă relația fără intermedieri tehnologice (în offline, cum s-ar spune), sentimente intermediate acum de o rețea vastă de aplicații specializate, de la Tinder la Grindr. Ceea ce rezultă, în schimb, este o tăietură cînd brutală, cînd amuzantă, prin pura realitate a sexualităților contemporane, într‑un colaj care alunecă din ficțiune în foarte personal și înapoi, de-a dreptul nonnarativ.

(Există un deloc întîmplător paralelism în Open, în ceea ce privește tematica și metoda de lucru, cu… Parallel, unul dintre cele mai surprinzătoare și apreciate spectacole ale ultimilor ani, o producție tot clujeană, la care Leta Popescu a fost coregizor: ambele sînt devised, ambele pornesc de la experiențe reale ale echipei și ambele discută despre sexu­alități nonnormative.)

Dincolo de prezența scenică a lui George Albert Costea (la primul monospectacol din viață, în restul timpului el fiind angajat al Naționalului de la Craiova), care apropie Open de un performance prin nivelul de asumare personală, probabil că cel mai fascinant lucru în această producție e tocmai că, pe de o parte, nu este evident „ce vrea să spună autorul“ (mai exact, nu are o teză a binelui și a răului de explicat), iar pe de altă parte, că expune un fel de „normalitate“ a sexualităților marginale. Inclusiv în potențialul lor sordid sau măcar de nefrecventat. Singur cu patru microfoane, urmate de un covor și o proiec­ție, Costea începe prin a-și introduce spectatorii în prezentarea de marketing a unor cluburi erotice de nișă (swingeri, hetero, gay) și în experiența directă a unor membri ai acestora și sfîrșește, trecînd printr-un schimb de mesaje de planificare a unei întîlniri sexuale cu un necunoscut, pe Grindr, în mintea și imaginația performerului. E penibil? E umilitor? Sînt acești oameni niște triști și niște ratați care se mulțumesc cu sex (eventual, vecin cu violul) cu necunoscuți pentru că nu-și pot avea propria Poveste din Philadelphia? Ieșim din sală fericiți că nu, nu e vorba despre noi și ne strîngem mai tare de mînă partenerul real și neîntîmplător?

Asta ar fi lucrul cu adevărat trist. Fiindcă Open – la fel ca și Parallel, nu cu mult înainte – pur și simplu expune fără să comenteze, reprezintă teatral realități voluntar ignorate în spațiul public, de dragul normativității sociale. I-au trebuit teatrului românesc vreo zece ani să treacă de la a include în cotidianul banal homosexualitatea și atipicul erotic la a avea artiști care-și asumă propria orientare sexuală ca pe ceva „normal“.