SFada cu literatura. Aventurile lui Sergiu Someșan între SF și policie

Una dintre absențele majore de la tîrgul de carte sf&f  Final Frontier de la începutul acestei luni a fost Sergiu Someșan. Deși ar fi putut ajunge cu două noi cărți în fața publicului bucureștean, lupul singuratic de lîngă Brașov, a ales să aștepte, probabil așteptînd un ecou mai mare al scrierilor sale, de la următorul Bookfest. Or, explicația este mai prozaică, editurile cu care lucrează acum Someșan nu s-au învrednicit să-l aducă. Nu contează. Sergiu Someșan este un autor care face din ce în ce mai bine ceea ce face, iar cititorii lui ies în cîștig indiferent cît l-ar aștepta.

O trecere în revistă a volumelor de pînă acum ar fi primul argument. Sergiu Someșan publică 14 schițe science fiction în Să n-o săruți pe Isabel (editura Arania, Brașov, 2000), 12 schițe care ar fi numite azi dark fantasy în Carte de magie (ibidem, 2001), o reluare a nouă dintre acestea în Cadouri de Crăciun (editura Karmat Press, Ploiești, 2003), dar saltul înainte se întîmplă în anul 2004, cînd apar Numărul fiarei (editura Vremea XXI, București), Aproape îngeri (Cartea Românească, București) și Poiana îngerilor (editura ALDUS, Brașov) pentru că în aceste trei volume reușește să ajungă la formula proprie de îmbinare a procedeelor diferitelor sub-genuri într-o manieră personală de a spune povestea. Dacă ținem cont de primul premiu și debutul în tipar ale lui Sergiu Someșan, în 1987, la concursul HELION și, respectiv, în Almanahul Anticipația, ediția calofilă (cartea e legată în catifea…) din Poiana îngerilor vine după 20 de ani de strădanii ale acestui autor discret. După vîrful anului 2004, Sergiu Someșan își permite să exploreze proza de dragoste ‒ Șapte flori erotice (2006) ‒ și publicarea în engleză ‒ Do not kiss Isabel (2008) ‒, dar stabilizarea manierei în care scrie îl aduce, firesc, la porțile romanului. Deși este încă prezent în antologiile și publicațiile fandomului, cu proză scurtă, Sergiu Someșan își deschide propriul drum, folosind un vehicul narativ de cîte 40-50 000 de cuvinte pentru povești care pot fi recunoscute ca science fiction, datorită temelor și motivelor, sau polițiste, datorită necesității rezolvării unui șir de crime. Este, dacă vreți, un reprezentant al speciei pe care am crezut-o dispărută odată cu Leonida Neamțu, aceea a romancierilor de SF polițist (specie de autori cu un subgen de literatură identificat ca atare încă în Literatura SF a lui Florin Manolescu). Bineînțeles, prozele scurte încă există în computerul lui Sergiu Someșan, fie și dacă dau volume pentru colecționari, ca la Întîlnire cu dragonul (editura ETNOUS, Brașov, 2015), în care cele 100 de exemplare ale ediției sunt tipărite personalizat pentru 100 de destinatari-cititori (eu sunt numărul „42“). A fost importantă trecerea în revistă a ce și cum a publicat Sergiu Someșan înaintea romanelor sale pentru că v-am arătat atenția pentru ordinea mutărilor, demnă de un șahist, pe care el o menține de ani buni asupra scrisului său.

Nu mă miră, deci – iar aici este al doilea argument ‒ că policierul sf sau science fiction-ul polițist este modalitatea în care Sergiu Someșan pare că și-a găsit, după 30 de ani de muncă, exprimarea optimă. Apocalipsa după Ceaușescu (Vremea, București, 2012), URSSA.Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste ale Americii (editura datagroup, Timișoara, 2014) – cărți care au propria lor SFadă ‒ Vampirul de pe Strada Sforii (ibidem, 2015), dar mai ales romanele care stau să vină, Comisarul și cei șapte pitici, respectiv, Dragonul cu aripi ascunse, ni-l arată pe Sergiu Someșan în fața a două mari proiecte complementare, pe care nu le pot încadra decît în chiasmul de mai sus: primul proiect, cu locul acțiunii în România actuală, centrat pe Brașov, unde personaje ce continuă tradiția romanului polițist predecembrist se întrepătrund cu personaje ale prozei de notație a cotidianului, iar problematica de gen se lasă punctată tocmai de definirea personajelor din mers, prin amănunte de viață cotidiană; al doilea proiect, unde locul acțiunii este o Americă relativ actuală, cu elemente de spectaculos comercial, iar ceea ce îl face diferit de o reluare/repovestire în colaj a infinitelor seriale de pe coasta de Vest este re-interpretarea chirurgiei temporale, echilibrul între acțiune și psihologie, nu supra-încărcarea primeia, precum și acea atenție pentru mutarea următoare, diferită de schema de Holywood. Apocalipsa…, Vampirul… și Comisarul… fac parte din primul proiect, Sergiu Someșan creează în și în jurul Brașovului un spațiu imaginar unde există dimensiuni paralele – ca universuri paralele, în primul exemplu, ca motivații criminale, în următoarele două ‒ pe care personaje ce vor putea deveni memorabile (se profilează o foarte interesantă echipă de detectivi) sunt nevoite să le perceapă, să le înțeleagă și să acționeze în consecință. În URSSA și Dragonul cu aripi ascunse, aventura primează dezlegării enigmei, dar are nevoie de aceasta, există un scop al tuturor urmăririlor, împușcăturilor și salturilor temporale, în fiecare există o salvare (a comunismului, a dinozaurilor) care se vrea a fi împiedicată, de fiecare dată altfel decît am mai văzut în zisele seriale sau filme americane.

Sergiu Someșan este, în 2016, un foarte bun exemplu de scriitor care s-a specializat între genuri, care a crescut constant calitatea literară a proiectelor sale și care trebuie urmărit tocmai pentru că își asumă rolul ingrat al pionului ajuns pe linia a șaptea, dinaintea transformării, amînînd cu un zîmbet să facă ultimul pas, fiindcă, într-adevăr, poate ajunge (la) orice.