Celelalte șase povestiri din volumul Eu 2.0 (Media-Tech, Iași, 2017) se înscriu ca auxiliare complexului tematic preferat de Dan Doboș, pe care l-am găsit drept continuu între romanele și prozele sale din deceniile precedente. Ansamblul este inegal și este întrucîtva firesc să fie așa, deoarece „ajutorul” dat de fiecare povestire în parte pentru dezvoltarea extensivă sau intensivă a lumii ficționale comune între romanul DemNet și culegerea Eu 2.0 are elemente și modalități proprii. (Definiții interne: numim aici „dezvoltare extensivă” o adăugare de novum sau decorum; numim „intensivă” orice reluare a unei analize ideologice sau o reașezare de personaj(e) în trama generală a lumii deja cunoscute.)
Probabil cea mai puțin consistentă piesă a volumului, Ultimul marțian este o space-opera de proximitate, pre-asimoviană deci (cucerirea sistemului solar), în care personajul unui mutant – cu ceva supra-puteri – ține un jurnal-numărătoare inversă pe o bază inițială ce ar fi permis colonizarea planetei Marte, personaj și bază ucis-distrusă de un atac nuclear trimis de pe Pămînt în urma revelațiilor descoperirilor etc. Novum-ul sunt „zeoliții”, structuri mineral-biologice care transformă într-un soi de apă-vie un lac subteran de pe Marte, descoperit de primii coloniști terrani; după ce bea apa respectivă, mama Mary J îl naște pe mutantul-narator etc. În economia volumului, Ultimul marțian e important pentru contrapunct.
În Corsetul Julietei, însă, Dan Doboș își regăsește puterea de analiză psihologică și fluența retorică: găsim pagini de mare densitate în care analizele reprezentațiilor de teatru, sub o grilă estetic-morală în care se ține cont de posibilitatea intervenției tehnologiei (actori umani cu performanțe psiho-fizice modificate chimic, hipnotic; actori ciborgi sau roboți; combinații de natural și artificial gradate în cadrul convenției dramatice etc.) se întîlnesc surprinzător cu analizele metodologic-pedagogice a folosirii asistenților sociali „de sinteză” în orfelinatele viitoarei Amerope, totul sub un conflict cvasi-polițist care împiedică o sinucidere (dramatică? reală?) a unei Juliete umane îndrăgosită (în convenția rolului sau în realitate?) de un Romeo cyborg. Aici Dan Doboș dă vîrful artei sale combinatorice și retorice, în jocul de „adevăr, iluzie și minciună” (p. 106) unde sistemul de referință este… persoana unui critic de teatru/investigator: „vă luaţi în serios și vedeţi răzbunare acolo unde e doar interes de moment, dar, mai ales, sunteţi disperaţi să credeţi că există zone ale lumii în care nu funcţionează compromisul, în care persoane ca voi sunt apreciate pînă la divinizare.” (p. 104)
Următoarele trei proze, Orbitaliner 12C, Fata cu batic galben și Banca de sub ulm au ca motiv comun dragostea și schimbările în fața apropierii de moarte a celui îndrăgostit ori în fața pierderii prin moarte a persoanei iubite. Novum-urile science fiction sunt, iar, vechi (suprimarea feromonilor, accelerarea timpului într-o incintă, „ecuația” iubirii), noi sunt modalitățile de aplicare ale acestora în lumea originală a lui Dan Doboș. Spre deosebire de romanele sale, unde relațiile de iubire erau relativ echivalente cu alte relații între personaje în economia ficțională, în aceste trei povestiri, Dan Doboș plasează iubirea în centru. Există tandrețe, există eroism, există – din nou – sacrificiu, însă, spre deosebire de ce a mai scris pînă acum, Dan Doboș își găsește un echilibru – și reușește să îl transpună în text – nu mai urcă octava finală pînă la patetic și strident, fie acesta și cerut de definițiile supra-umanului pe care le folosise pînă acum. În Eu 2.0, personajele ce simt iubirea sunt umane și „atît”. E mai greu, dar mai emoționant, să scrii cu gravitate despre oameni, pare să spună Dan Doboș, decît despre supra-oameni, cu toată recuzita sf adusă la zi.
Ultimul text al culegerii, Zahanaua Șapte stele, arată o dimensiune ludică, mai puțin exploatată de autorul ieșean. Novum-ul povestirii este arta gastronomică, ne aflăm într-un mic Rețetarium de-al lui Costi Gurgu, ori într-o extinsă SIHADA de-a lui Michael Haulică. Într-un meniu elucubrant (ingrediente extraterestre gătite sau preparate pentru pămînteni, după rețete „universale”), servit la un restaurant secret de pe Lună, cu un regulament intern care frizează uneori teatrul absurdului, găsim prilejul unor replici asemănătoare cu cele din Corsetul Julietei, despre autentic, simulacru, dar și despre ce este viu și ce are suflet – să fie (din nou) capacitatea de a iubi sursa răspunsurilor afirmative? Dan Doboș, după o paradă culinară extra-terestră și suprarealistă, găsește un răspuns dublu, folosind din nou un novum „vechi” (clona). Regresia temporală ce blochează o cerere în căsătorie făcută unei persoane ce nu poate avea trecut nu împiedică alegerea simulacrului, căci „o iluzie sofisticată e la fel de bună ca realitatea.” (p. 203)
Cele șapte dimensiuni pe care necrosoftul din prima nuveletă din Eu 2.0 le percepe a fi necesare personajelor sale sunt atinse cu gravitate de Dan Doboș; din fericire, autorul nostru este viu, iar accesul său la emoție, fie majoră, ca în iubire, fie minoră, ca în joc, trece cu bine dincolo de ars combinatoria.