SFada cu literatura. Circuitul morții în natură – cu Șerban Andrei Mazilu

Cu Jocul Necromanților (Crux Publishing, București, 2016), Șerban Andrei Mazilu, lupul de mare al fantasticii românești, în cel mai simplu înțeles al metaforei, continuă povestea întunecată, de dragoste și ură, război și răzvrătire, transcendență și eliminare a acesteia, petrecută în lumea Arhipelagului, pe care a început-o cu romanul Anotimpul pumnalelor (Crux Publishing, București, 2015). Venit cu aplomb în fantastica noastră după ce a debutat cu un hibrid dark fantasy-paranormal romance în SUA (ciclul Angellove Society), Șerban Andrei Mazilu își cultivă propriul public după toate regulile unui marketing de aculturație, inclusiv prin gestul devenit model de autorul ce nu se mulțumește cu autonomia self-publishing-ului, către editorul-rebel care investește în alți autori ieșiți din comun. Succesul are multe fețe și măcar două dintre acestea par să se fi întors către întreprinzătorul Șerban Andrei Mazilu, recunoașterea dinspre fandomul sf&f (premiul pentru editură la RomCon 2016) și vînzările semnificative, măcar la nivelul a ce este semnificativ azi în industria editorială românească (acoperirea costurilor și a drepturilor de autor).

Din unghi de vedere pur literar, scrierile lui Șerban Andrei Mazilu ies de sub neo-romantica umbrelă a rebeliunii cu orice preț și de sub postmoderna confuzie între discursurile pragmatice și cele estetice, identificîndu-l în continuare ca pe un autor aflat într-o prelungită etapă de creștere, destul de reticent în a respecta expresia în limba română la fel ca pe cea în limba engleză, căci și după Jocul Necromanților Ș.A. Mazilu încă nu se ridică, în românește, la nivelul atins cu debutul său anglo-saxon.

Există un flagrant decalaj între arhitectura narativă bine proporționată, între introducerea bine ritmată a elementelor ideologice noi în lumea ficțională a Arhipelagului, și articularea discursivă din Jocul Necromanților. Mai mult, inclusiv în discurs, Șerban Andrei Mazilu este inegal în romanul aflat în discuție, cu un plus major în adecvarea și fluența dialogurilor față de cele din Anotimpul pumnalelor, cu un bine păstrat echilibru în peisajele urbane, ruinate sau nu, cu o de netăgăduit eleganță a secvențelor de intimitate amoroasă, însă de o dezamăgitoare stridență în fragmentele de oroare explicitată și o rizibilă, nefericită alegere de termeni, ca într-o proastă traducere din română în română, în cele mai neașteptate locuri ale poveștii.

(Paranteză către editor: chiar dacă prezența unei redactări se face simțită în Joc…, mai ales în comparația internă cu Anotimpul…, nu pot înțelege de ce nu sunt folosite cele mai bune resurse aflate la îndemîna Crux Publishing, spre exemplu Florin Pîtea, unul dintre cei mai competenți și meticuloși redactori de carte din fantastica noastră a ultimelor două decenii. În prima ediție, ambelor romane le lipsește congruența între viziune și stil pentru că redactarea nu se ridică la nivelul primeia și nici nu ajută la întemeierea celui de-al doilea.)

Povestea din Jocul Necromanților este spusă în patru capitole substanțiale, în jur de 80 de pagini fiecare, care pot funcționa în parte ca surse și/sau încheieri pentru alte ramificații narative,  și are un fel de epilog de 20 de pagini, o deschidere către mai multe variante de continuări în tradiția literaturii de divertisment. Astfel, Blestemul împăraților Voss pune piesele pe tablă, căci analogia cu jocul de șah se susține, cu mai multe partide simultane, de fapt, în care binomul personaj pozitiv-personaj negativ joacă la eliminare pentru a accede în capitolul următor. La pagina 54 se dă istoria antagonistului principal, Turek Marteen, un sectant întors din morți, cel ce vrea să cucerească lumea, dar și să se plaseze, cu nici mai mult, dar nici mai puțin decît în locul zeului morții, Thanos. O altă moarte și o altă revenire i se întîmplă unui polițist, Franco Baudelaire. De fapt, în aceste 87 de pagini se face legătura cu primul volum, spunînd istoria Arhipelagului și, fără a se pierde nimic din spectaculos, se introduc primele idei, să le spunem de cosmogonie sui generis ale lumii ficționale, cea mai originală idee fiind, de departe, găsirea unei stări de existență, nu de trecere, între viață și moarte, cu prezență spațială, planetară (și trimitere sugerată la ciclul Angellove…), ca și cu diferențe de manifestare, de la cadavre reanimate la învieri repetate, de la reîntrupări la posedări, fiecare fiind prilej pentru autor de aducere în scenă/discuție a unui alt personaj, motivat în parte de propriul tip de intrare/ieșire în/din moarte și, peste alte 100 de pagini, de clasificare originală a necromanților (personaje care dau titlul cărții). Partea a doua, Misterele vechiului Noss, este un plus de acțiune spectaculară (v. abordajul între dirijabile, p. 102), dar și conectarea la volumul anterior, prin reapariția lui Aendo Assermore, complex personaj în care viața și moartea, iubirea și ura, asasinatul și retragerea din lume coexistă într-un psihic borderline bine redat. (Tensiunea existențială permanentă în care se află Assermore, pînă la un pas de a deveni incoerent, e bine eliberată de contraponderea personajului York, liniar, benign, suport pentru happy-end.) Partea a treia, Inima demonului, este evenimențială, dar prezintă clarificări, să le zicem, ideologice: zisa clasificare a necromanților, motivațiile răzvrătirilor personale (pp. 206-208), un scurt fragment despre valori (p. 258). Partea a patra, Conjurația monștrilor, e finalul turneului de șah, bătălia finală, însă una care permite saltul etic în… amoralitate: “adevăratul dușman al Creației nu e Răul, ci absența Ordinii” (p.328) și, cel puțin la acest nivel, Șerban Andrei Mazilu este egal cu sine însuși, îngăduindu-și propria Ordine, tradusă prin epilogul Cauză-efect, un happy-end încheiat la rîndu-i cu pagini de jurnal (adică o dublă personalizare), ca în Anotimpul…, de către același York.

Puterea de narator a lui Ș.A. Mazilu tinde spre o apropiere a tehnicilor cinematografice, cu reușite notabile ca prezența simultană a două fire narative, identificate discursiv și prin diferența de font. Efectul de ansamblu este o lume ficțională care practic echivalează spațial (ca în Angellove…) viața de după moarte cu transferul pe altă planetă, tot așa cum echivalează magia cu știința, întrepătrunzîndu-le, tot așa cum echivalează animarea cu viața și sufletul cu un set de informații auto-conștiente (savuros personajul fantomei captive în pumnal, p. 123).

Din păcate, greșelile de stil și limbă, de tipul celor sesizate și în Anotimpul pumnalelor, mă îndepărtează de construcția lui Șerban Andrei Mazilu. Nu exemplific absența celui de al treilea I, la “proprii” (p. 52), dar “inima surmenată” (p. 159) și falsul antonim al nemuririi din “mortalitatea e o curvă” (p. 325), la care se adaugă spuff-urile nemotivate cu milițieni și SS, distrug prea ușor ce s-a ridicat cu atîta trudă.

A face literatură se face cu o limbă vie, nu doar cu o imaginație vivace. Șerban Andrei Mazilu va deveni, sper, ce merită să devină pentru fantastica românească și, da, la a cincea sau a șasea carte, aceea va fi o înviere, nu un debut.