SFada cu literatura. Combinatorica și „Noul Divertisment“ – Daniel Timariu

Imaginați-vi-l pe Mircea Diaconu în locul lui Jack Nickolson jucînd așteptarea detectivului particular, în biroul său din Chinatown. Iar cînd ușa biroului se va fi deschis, reveniți o clipă la distribuția inițială („casting“-ul, nu rețeaua…,  pentru cei născuți către 2000) și lăsați-o pe Faye Dunaway să intre, nu continuați înlocuirea cu, să zicem, Diana Lupescu. Însă, ca scena să ajungă aproape de ce vrea Daniel Timariu să spună în romanul Tenebre. Cazul Laura (editura Tritonic, București, 2017), augmentați rolul lui Faye coborînd-o la stadiul de moartă-vie (de „undead“, v. mai sus), ceea ce înseamnă fie că lăsați paloarea naturală a actriței, fie o machiați din abundență – cearcăne vineții & co. –, însă neapărat, neapărat scena se joacă în parfum de tămîie, așa cum personajul detectivului „Alexandru Teodor Anghel – Detectiv Particular. Adică eu. Alex pentru prieteni. Și clienți.“ (p. 7) ne împărtășește.

Timișoreanul Daniel Timariu poate fi încadrat generațional în cel mai nou val din fantastica românească (debutează cu schița Bucla finală, în „Ficțiuni.ro“, în 2014), deși biologic ar fi fost un 90-ist; ca adeziune estetică ar exista tentația să fie numit „helionist“, după cenaclul HELION din care face parte, cu o aplecare către sf-ul și fantasy-ul scris clasicizant, fără artificii și experimente de expresie, dar și fără inovații în temă și subiect; ca mod de autopromovare ar putea părea în ton cu moda ultimilor ani, prin folosirea social media și prezența în anturajul „cui trebuie“, dacă nu ar avea un bun-simț și o discreție care contrastează puternic cu delirurile de grandoare și stridența majorității noilor veniți de după 2010. Aș vrea să atrag atenția, totuși, asupra literaturii pe care o practică Daniel Timariu, fiindcă aici și nu în curiozitățile de CV, el are ceva de spus. Spre deosebire de, să zicem Eugen Lenghel, Darius Hupov, chiar Ana-Veronica Mircea, debutul lui Daniel Timariu nu semnalează o recuperare, o închidere a unui interval creativ aflat în anii mai mult sau mai puțin îndepărtați, ci un început propriu-zis, poate nu spectaculos, însă temeinic. Alături de hibridul Tenebre. Cazul Laura (deși Florin Manolescu aprecia ca de sine stătătoare specia sf-ului polițist, în Literatura SF, cu argumente dinspre Asimov), Daniel Timariu a dat anul trecut și culegerea de 15 proze scurte Amețeli postlumice (editura Eurostampa, Timișoara), în care face digitație în subgenurile sf&f. Și totuși, Daniel Timariu nu pare un autor în căutarea vocii sale, ci unul care deja și-a găsit-o, iar argumentul provine din echilibrul interior al poveștilor spuse, între personaje, conflict și rezolvarea discursivă. Contează prea puțin că, spre exemplu, în Cazul Laura, avem de-a face cu o suprapunere de două Timișoare, una a oamenilor și una a creaturilor tenebroase, provenite dintr-un imaginar fără granițe (exemplu: surorile Priscilla fiind un hibrid mitologic interesant, niște sirene-de-uscat, dacă mi se permite licența), în care avem deja-văzuta misiune de căutare („quest“) care îl va duce pe Mircea Diaconu/Jack Nickolson/Alexandru Teodor Anghel printr-un șir de aventuri deja-văzute din care va ieși („emerge“) aproape neatins, dar mult mai înțelept, gata pentru următorul caz, de data asta cu vampiri și, se pare, la Cluj. Contează la fel de puțin că, spre exemplu, în proza Poveste dintr-un alt univers (pp. 167-184 din Amețeli…) avem o exploatare a temei contactului, cu motivul portalului, în toposul bănățean care aduce ciobani români și unguri la întîlnirea cu ceva/cineva din afara toposului. Ce îl individualizează pe Daniel Timariu este că, dincolo de formulele și rețetele recognoscibile, prin discursul ironic (la adresa clișeelor din formule și rețete, savuros comic de limbaj) și autoironic (nesiguranța detectivului Alex nu duce niciodată la anxietate, ci la zîmbet), însoțit de comicul de situație (imaginați-vă ciobani hăulind nu peste văi, ci prin portale inter-dimensionale; imaginați-vi-l pe detectivul Alex rezistînd seducției unor supra-femei), el dă într-adevăr o nouă experiență de lectură, măcar în aria agreabilului. Ambele volume ale lui Daniel Timariu se înscriu în „Noul Divertisment“, avînd o tușă personală care îmblînzește extremele, reîntoarce hohotul de rîs către surîs și nu se dă în lături de a ironiza hiperbola și oximoronul. Într-un fel, Daniel Timariu reintroduce o normalitate în literatura de divertisment pe care o propune, dar „normal“ aici nu înseamnă „mediocru“ și nici „deja-văzut“. Combinatorica sa promite să găsească noi posibilități și, datorită manierei de lucru, cred că Daniel Timariu le va fructifica: „în Lumea Tenebrelor timpul curge altfel, atît de încet, încît ființele par nemuritoare, iar limbile, bine amestecate în lumea oameni­lor, moderne sau antice, vii sau moarte, sunt aici doar o pa­lidă interfață a simțămintelor entităților. Nimeni nu știe ce limbă vorbește, dar toți se înțeleg între ei.“ (Tenebre. Cazul Laura, pp. 148-149).