SFada cu literatura. Cum antologia poate deveni playlist ori șușă (I)

  Să folosim pentru rîndurile de mai jos înțelesul de „florilegiu“ cînd vorbim de antologie, adică „cele mai bune texte dintr-un interval de timp dat sau de pe o suprafață geografică, sau ale unui grup bine definit sau care ilustrează un gen, o temă, un subiect etc.“ Unul dintre reziduurile epocii tiparului în era motoarelor de căutare pe Internet este acceptarea ca „autor“ a celui care pune împreună texte de ficțiune pentru o antologie, cu portița titlului de „editor“, ca scăpare înspre o falsă modestie. Cîteodată, contaminîndu-se de la volumele de comunicări științifice, iar antologia este construită nu prin alegere, ci prin cerere cu temă dată, zisul „autor“ devine „coordonator“ sau chiar „realizator“. Totuși, titlul încetățenit este de „antologator“. În era tiparului, pentru fantastică, antologatorul era garantul calității textelor antologate; rezultatul final, cartea, fiind o expresie a competenței și a gustului persoanei respective. Dozois sau Hobana nu au dat niciodată vreo carte proastă, ca antologatori. Prestigiul unor personalități ca ale lor s-a extins și asupra titlului de „antologator“, iar în era Google, cu ceva răbdare, oricine poate deveni egalul acestora. Să nu ne mire atunci că, în ultimul an, în fantastica românească, o apariție din nouă este o „antologie“. Rostul […]