SFada cu literatura. Cum antologia poate deveni playlist ori șușă (II)

Se poate și mai rău, totuși, decît cărți cu literatură bună care sunt proiecte maligne, acoperite sub corola „florilegiului“. Există șușa, antologia însăilată, cu cuprins discutabil atît în partea de ficțiune, cît și în cea de non-ficțiune, cu o ambiție colosală.

Andreea Sterea este editorul antologiei Metamorfoze (Crux Publishing, București, 2015) și în cele 12 rînduri fără titlu cu care deschide volumul, față în față cu dedicația către aceiași, ea își exprimă convingerea că Oliviu Crîznic și Șerban Andrei Mazilu sunt scriitori care pot sta alături de H.P. Lovecraft, Rudyard Kipling, Guy de Maupassant etc… Metamorfoze este o antologie menită să inițieze publicul larg român în literatura care i-ar plăcea, prin a-l înspăimînta, de aceea există și un simulacru („varia“) de aparat critic, în care sunt înghesuite de-a valma (am mai văzut asta în prima carte a lui Crîznic) referințe biografice disparate ale autorilor străini, termeni exotici (sau despre care editoarea crede că sunt exotici), tămîieri ale operei și personalității autorilor români. Traducerile și adaptările textelor din antologie sunt clamate ca aparținînd editoarei modeste (nu are numele pe copertă, la fel cu Cornel Secu pentru Antologiile HELION) și/sau celor doi autori români titanici. De aici se cam deșiră cartea: cred că toate textele străine au mai avut cel puțin o ediție în românește, spre exemplu Gaspar-Ernest al lui Saki se găsește în traducerea lui Radu Nichita, în volumul Lighioane și supralighioane (Editura pentru Literatură Universală, Colecția Meridiane, București, 1969); adaptarea din Metamorfoze diferă prin înlocuirea perfectului simplu cu cel compus și printr-un joc între sinonimii – nu este, clar, o „inițiere“ în arta englezului, ci o reluare la același nivel. Aparatul critic este ridicol, mimează sobrietatea și anecdoticul simultan pentru biografiile străinilor și referințele despre textele alese; exceptînd tămîierile de care am vorbit (fișa lui Crîznic este savuroasă!), avem note de tipul: „TOMAHAWK, secure amerindiană menită a fi folosită cu o singură mînă, în același timp unealtă și armă.“ (p. 26), adică nimic peste wikipedia pentru tonți. În rezumat, Metamorfoze pretinde că dă texte inedite și nu face asta (doar Mazilu are o proză cu acțiunea desfășurată în lumea din Anotimpul pumnalelor, Crîznic, însă, își republică Lenore Arras), plus că mimează aparatul critic. Însă abominația se află în concepție: la o antologie de gotic/horror/supranatural/fantastic straniu cu pretenții de universalitate, măcar că autorii străini sunt morți (dacă nu chiar monștri sacri!), Andreea Sterea îi alătură lor pe de-abia încărunțiții Oliviu Crîznic și Șerban Andrei Mazilu, aflați fiecare de-abia după al doilea proiect personal!? Oricît de bune ar fi textele lor, într-o antologie universală se pun corespondenți din istoriile literare naționale, să nu mi se spună că goticul românesc consistă doar din aceștia doi! Sau, dacă nu se putea fără ei, trebuia ca Metamorfoze să fie făcută cu texte de la autori străini vii, din literatura mondială, adică. Așa, între Maupassant și Crîznic, între Mazilu și Walpole, un cititor cam tîmp, acela care nu știe că securea e și unealtă și armă, n-o să știe cine mai e viu și cine nu. Sau, dacă mi se permite analogia, deserviciul pe care Andreea Sterea l-a făcut goticului  românesc și, implicit, autorilor tămîiați, este exact același cu cel făcut dacă eu aș fi scos o antologie cu articole critice universale, Blanchot, Epson, Eco, Wellek etc., iar dintre români m-aș alege pe mine, asumîndu-mi destinul mesianic pe care am fost orb să nu mi-l recunosc.

Evident, antologiile veteranilor Cornel Secu și Michael Haulică, ca playlisturi, sunt de preferat șușanelei încă prea crudei Andreea Sterea.