Una dintre întrebările care apare în discuțiile fandomului românesc cel puțin o dată la zece ani, respectiv cînd o nouă generație de autori-comentatori-promotori și chiar cititori își face intrarea în actualitate, adresează definiția fantasticii de limbă română, fie ea privită doar ca science fiction, gothic etc. Pentru un pasionat care a trăit (= citit) în spațiul acesta literar (unii spun chiar „cultural”) cel puțin 20 de ani, o arhivă cuprinzînd fanzine, reviste, almanahuri și/sau fișiere electronice cu interviuri, sondaje, editoriale, fotografii de grup și afișe, senzația de déjà-vu intră în obișnuință, de unde o ușoară înclinație spre blazare și, uneori, cinism. Totuși, atîta vreme cît umorul și pasiunea inițială nu părăsesc persoana respectivă, eșuarea în cinism este evitată. Vor mai fi trecînd alți 10 ani pentru ca definițiile și, pînă la urmă, identitatea sf&f-ului românesc să pună la încercare afinitățile și fidelitățile cititorilor noștri.
Să fie oare această spirală psihologică proprie fantasticii noastre sau este doar un fenomen normal ce însoțește trecerea din actualitate în istorie a tuturor literaturilor de gen? O comparație a spațiului literar (fie el de nișă) românesc cu unul de la o altă margine de Europă, ar putea scoate la iveală diferențe, asemănări și, deci, o posibilă modelare a problemei.
Printr-un joc al sorții, am ales celălalt termen al comparației de geografie literară („o altă margine de Europă”) să fie Scoția. Dacă noi ne aflăm la „porțile Orientului”, Scoția este partea de nord a unei insule de pe care s-a născut cel mai întins imperiu din istorie. Dacă limba și cultura noastră dau „o insulă de latinitate într-o mare de…”, Scoția își scrie literatura și își integrează specificul în limba engleză, care este (încă) prima poartă spre universalitate. Punctual, la 2017, cu o populație de aproape 5,5 milioane de locuitori, Scoția este a doua națiune din Marea Britanie, dar literatura sa și, în ceea ce interesează aici, fantastica sa au o pondere mai mare decît ne-am fi așteptat din statisticile demografice. O expoziție de carte de la Biblioteca Națională a Scoției, cu titlul cvasi-dadaist It’s life Jimmy but not as we know it!, pune pe raft numele și titlurile esențiale de science fiction „scoțian”: Iain M. Banks, Use of Weapons, Charles Stross, Halting State, Alasdair Gray, A History Maker, o listă lungă care se încheie aici, declarativ, cu Edwin Morgan, From Glasgow to Saturn. Ghilimelele de la „scoțian” se datorează faptului că, în afara expoziției și în afara discuției de față, autorii și cărțile respective ar fi fost numite de oricine „sf britanic” sau, într-un cadru lărgit, „sf anglo-saxon”, fără să fie o greșeală. Cu alte cuvinte, în Scoția, discuția identitară nu este importantă, locul de naștere este ceea ce face un autor britanic să rămînă scoțian, nu ceea ce scrie. Deși majoritatea revistelor și buletinelor literare apărute la Edinburgh sau Glasgow au încă ”Scottish” în titlu (spre exemplu, ”Scottish Review of Books”, aflat în vara lui 2017 la volumul 12, al 3-lea număr) ele sunt departe de a avea un aer provincial, închistat în „valorile locale”. În ceea ce privește fantastica propriu-zisă, gîndirea compartimentată pe nișă este pulverizată de piață și statistica ei: fenomenul mondial J. K. Rowling, cu cărțile avîndu-l drept personaj pe Harry Potter, a vîndut 36 de milioane de exemplare din cele șapte volume ale seriei, numai în Marea Britanie, ceea ce înseamnă 1% din numărul total de vînzări în spațiul dat (de cînd statisticile sunt centralizate, din 1998; sursa: ”Book Prize Winners”, buletinul scos de The Bookseller).
Cu alte cuvinte, ce se poate învăța din această comparație este că, pentru învingători, fie ei veniți și dintr-un colț de hartă, contează mai mult ca literatura scrisă și citită să fie de calitate, iar calitatea să nu excludă succesul de piață. Am putea învăța de la „provincialii” scoțieni.