Dacă ne-am crampona de etichetele de specie epică, izotopiile dintre romanul lui Sebastian A. Corn, Dune 7. Cartea Brundurilor, și nuvela lui Camil Baciu, Ilarion și Hirondelle, ar putea părea forțate. Trebuie atrasă atenția că în chiar perechea precedentă, romanul Babel al lui Vladimir Colin are în ediția princeps 150 de pagini, iar în ediția Nemira, cu formatul A5, 125 de pagini, ceea ce l-ar așeza la limita de jos a romanului. Nuvela lui Camil Baciu, în ediția sa princeps, are 134 de pagini, ceea ce o situează la pragul superior al nuvelei. La un calcul editorial profesionist, la număr de semne sau cuvinte, amândouă prozele sunt de mărime apropiată. Convenția că Ilarion și Hirondelle este nuvelă, iar Babel este roman, apare întărită de faptul că a doua scriere a fost tot timpul publicată în volum de sine stătător. Pentru studiul de față, corpul propriu-zis al prozei lui Camil Baciu contează mai mult decât eticheta care i se aplică.
Ilarion și Hirondelle apare în 1966; romanul Dune 7. Cartea Brundurilor, în 1997. Dacă, pe lângă capcana etichetelor, am cădea și în cea a titlurilor dictate de interesele de marketing ale editurii, am crede că romanul lui Sebastian A. Corn este o urmare-pirat sau, în cel mai fericit caz, una de „fan-fiction” a celebrului ciclu Dune a lui Frank Herbert (ajutați fiind și de pseudonimul-pseudonimului, Patrick Herbert, cu care Corn a semnat opul).
Toată introducerea de mai sus este utilă fiindcă ambele scrieri nu au primit atenția critică pe care o meritau individual, foarte probabil și din cauza obstacolelor menționate. Cu atât mai puțin, ele nu au fost cuprinse în nici un studiu comparativ. Încadrarea „clasică” a Cărții Brundurilor într-un sf foarte apropiat de hard science (lingvistica, științele comunicării, micro-, macrobiologia, genetica și biochimia) cu elemente cyberpunk (interfețe wet-ware individuale, grefate pe sub pielea corpului uman, omonime – „vortex” – cu câmpul informațional și energetic, cu efecte în material, care înconjoară planeta, un urmaș de complexitate crescută exponențial a wireless-ului de astăzi) și a lui Ilarion și Hirondelle într-un fantastic straniu, cu elemente de sf (contactul cu o specie extraterestră care supraviețuiește în energie) și horror (năluca unui cal alb în noapte provoacă atacuri de cord) forjate într-un aliaj unic în literatura română, nu ușurează sarcina cercetătorului comparatist. Or, dacă pentru romanul lui Sebastian A. Corn, plasarea lui în regimul diurn schizomorf pare – și este – facilă, „nuvela” lui Camil Baciu necesită sensibil mai multă atenție – nivelul stilistic al discursului este o paradă sui-generis de lirism și satiră, ceea ce umbrește antitezele atotprezente, proprii aceluiași regim.
În Cartea Brundurilor avem războiul generalizat, cu grade diferite de codificare (legiunile din Terra Naevata, cu „micul jihad” ce le conferă spirale noi de vortex; la fel familiile nobile din orașele organice submarine luptă pentru putere în dezbateri televizate, dar și cu otrăvuri subtile, combinații chimico-informaționale; există partide în fiecare brund, precum și interese individuale care își creează pârtii către putere printr-o violență stratificată, informațională, psihică și verbală, care nu are nevoie decât in extremis de desfășurarea fizică; deasupra tuturor, personajele-clone informaționale ale celor din carne și oase, devenite independente și agresive), care război generalizat se poartă cu principiile de excluziune, contradicție și identitate la vedere, autorul simte că postura personajului este esențială (până la amănuntul mudrelor; splendid artificiu obiectul „songdu”, o panglică ale cărei noduri-funde complicate sunt un mijloc de comunicare secretă… în vortex), și tot ceea ce înconjoară personajele, inclusiv reacția psihică (fost-)intimă (căci poate fi spionată prin vortex), este permanent de descifrat, de distins, iar eforturile adversarilor separă sau amestecă planurile comunicării și realității. Evident, societatea din romanul lui Corn, este precis stratificată, cel mai clar în edificiile submarine (sus – „casele mari”, jos – „nondecizionalii”). Personajele care fac legătura între toate nivelurile războiului generalizat (Brenda Atreides și Messaoud Harkonnen – un tribut nominal într-adevăr inutil către Frank Herbert, personajele fiind pe deplin realizate în structurile actanțiale proprii lui Corn) parcurg într-o goană a supraviețuirii un labirint subteran, plin de miasme, pentru a ajunge la suprafața Terrei Naevata unde se dau drept emisari divini („Ochiul Tatălui” – „trimișii lui Bhagavan”). Viața cotidiană a legiunilor este pur și simplu catalogul sintemelor schizomorfe durandiene: arme, cuirase, împrejmuiri, traiul în ger, sub azur și pe alb etc.
În Ilarion și Hirondelle, „antiteza polemică” este între percepția realității înainte de și după activarea nazrâmului, obiect central, deformator al realității în cele mai neașteptate moduri (produce levitația personajului principal, Ilarion, o idealizare satirizată; îl transformă în cactus – prilej de „recul autistic”, superlativ redat de Camil Baciu) până ce i se revelează natura și utilitatea adevărate: condensator al energiei vitale a „marelui cnid” – o planetă–entitate gigantică, simetrică, gânditoare – și releu al mimetismului cnizilor individuali care au copiat forme pământene – omul din potcoave (și el gigantic), Cilidache, și, mai ales, „mârțoaga” Hirondelle, calul vorbitor. Proza este relatarea etapelor înțelegerii lui Ilarion, trecut prin situații incredibile – al căror absurd este dublat de absurdul reacțiilor cetățenilor României socialiste, cu un accent special pe secretarul de partid – până la a realiza contactul cu cnizii, comunicarea cu Hirondelle și apoi plecarea de pe pământ, alături de ei, transformat într-o ciocârlie de energie pură.
Chiar dacă suprapunerile de sinteme nu sunt perfecte între structurile, principiile de explicare, reflexele dominante, schemele verbale și antitezele arhetipale ale celor două opere literare, iată ce le conferă o asemănare internă de substanță imaginară, cu o manifestare externă cvasi-identică: modificatorul de realitate, „vortexul” lui Sebastian A. Corn¸ „nazrâmul” lui Camil Baciu, amândouă fiind instrumente, dar și organe ale celor care le-au creat, precum și acumulări colosale de informație și energie exterioare utilizatorilor și creatorilor lor. Niște Deus ex machina la purtător, am putea spune.