Înainte de a circumscrie revoluționarul Ovidiu Bufnilă cu un compas literar, aș vrea să ne eliberăm de prejudecata romantică a neaderenței la realitate, la pragmatică, cu care suntem gata să asociem artiștii excentrici. Este important nu numai pentru dosarul de stare civilă, ci, în cazul de față, practica textuală a lui Ovidiu Bufnilă este una continuă, el trăiește după urma a ce scrie, dacă nu din drepturi de autor de literatură, atunci ca freelancer, consilier de imagine, jurnalist, director de campanie sau „coach“, avînd la activ unul din ultimele experimente ale presei tipărite („Strada Mare“, patru pagini format mare, alb-negru, texte de cel mult 200 de semne, cu fotografii-timbru, imitînd formatul știrilor/comentariilor electronice), dar și cîțiva candidați independenți aleși în diverse poziții ale administrațiilor locale și județene, stricînd jocurile partidelor mari… Ideea este că dacă se vorbește și se încearcă un anumit lucru cu cuvîntul scris sau vorbit, în 2016, în România, este foarte probabil ca Ovidiu Bufnilă să-l fi făcut deja.
Și totuși, cel puțin în fandomul sf&f românesc, acest scriitor optzecist nu a reușit să fie recunoscut și integrat după practica sa textuală, ci numai după amețitoarea sa prezență („scenică“, era să scriu) inițială, flamboaiantă, de care puțini trec, iar dintre cei care trec, și mai puțini sunt cei care vor sau sunt capabili să recunoască coerența în proiect, dată de o filozofie personală atotcuprinzătoare. Dacă pînă în mijlocul anilor ’90, Ovidiu Bufnilă a păstrat sau a cîștigat recunoașterea fandomului (vezi premiile sale de la convențiile naționale, luate în competiție cu scriitori redutabili, ca Dănuț Ungureanu), anii 2000, cu schimbarea media dinspre tipar spre electronic, îl văd pe Bufnilă experimentînd totul, deodată, chiar cu riscul pierderii cititorilor devotați. Listele de discuții, primele site-uri românești dedicate (v. proiectul imagikon) îi datorează enorm lui Ovidiu Bufnilă, tocmai prin abordarea formelor noi și, mai ales, prin accelerarea – cîteodată forțată – circulației textului între producător și consumator, între scriitor și cititor. La mijlocul anilor 2000, în primul și, din păcate, singurul atelier virtual de scriere creatoare și forum de discuții pe care fandomul românesc l-a avut – www.atelierkult.com – Ovidiu Bufnilă dădea măsura explorărilor sale literare și, concomitent, făcea toate experimentele comunicaționale la care se putea gîndi, pînă într-acolo încît a ajuns să existe numai la extrem: cîștiga cele mai multe voturi din istoria atelierului (schița Armele Zeilor, pe care am folosit-o drept deschidere la cartea mea de articole critice, Aducerea la zi, în 2012) după care se retrăgea din forum (ceea ce însemna și ștergerea arhivei legate de numele său), numai pentru a reintra „spășit“, mai tîrziu.
Insist să prezint modul în care Ovidiu Bufnilă și-a construit prezența publică pentru că, după 20 de ani, cred că a fost o politică personală conștientă, asumîndu-și adevărata distrugere a convențiilor, cu orice risc, inclusiv cel al nereceptării operei literare.
După Moartea purpurie, Ovidiu Bufnilă mai publică pe hîrtie doar un roman, Cruciada lui Moreaugarin (Pygmalion, Ploiești, 2001). Publică electronic alte trei romane, toate la LiterNet: Cîmpuri magnetice, Inelul magic (2002) și Norii (2005). În 2016, a terminat romanul Omul Vălurit. Între Cruciada… și Omul… se întind 15 ani în care Ovidiu Bufnilă își trece experiența alchimiei limbajelor multiple (vezi așa-zisul „cod I.C.A.N.“, experiment la granița între ideologia comunicării și literatură) către împlinirea într-o estetică proprie, sub o filozofie proprie. El poate fi recunoscut folosind modelul anarhetipurilor lui Corin Braga, sau modalitatea slipstream a lui Bruce Sterling. Ovidiu Bufnilă a depășit demult concetto-ul la care încă îl păstrează amintirea fandomului și și-a asumat un îndepărtat orizont de așteptare pentru romanele sale.
De-abia acum, după ce am citit Omul vălurit, înțeleg de ce Meduza (cum îi plăcea să se prezinte în mediul electronic) a scris astfel, într-o fluiditate permanentă, de „instantaneu acvatic“ în ultimii 15-20 de ani. Și, prin simplul fapt că foarte popularul Michael Haulică începe să scrie ca Ovidiu Bufnilă, slipstream-ul va fi mainstream în sfîrșit. Îmi doresc romanele lui Ovidiu Bufnilă pe hîrtie. Asta ar fi o revoluție editorială.
Sunt deja ani – și de aceea n-am scris despre el până acum – în care Bufnilă se joacă pe Internet de-a uite-l-nu-i! Ideea e că o face constant și, relaționând cu cărțile, nu la întâmplare. Un episod de Black Mirror autohton.
L-am inclus în ediția a doua a „Dicționarului general al literaturii române” (primele două volume, A-C, au apărut la sfârșitul lui 2016.) „Moartea purpurie” și „Cruciada lui Moreaugarin” sunt lucrări de vârf. N-am înțeles de ce a ieșit din decor atâta vreme (mă rog, omul e bizar, nu știu cât din persona lui internautică e autentică și cât înscenată).