Fiind unul dintre numele care refuză înregimentările deoarece își poate susține o autonomie de marketing și de PR cu propriile eforturi ce l-au adus la cîțiva pași de infarct, Liviu Surugiu confirmă cu ultimul volum lansat la recentul tîrg de carte Gaudeamus, Pulsar (Tracus Arte, București, 2017), că are, de asemenea, propria manieră creativă. Așa după cum s-a văzut și în celelalte două volume de proză scurtă apărute la aceeași editură, Rămășițele viselor (2015) și Acesta este trupul meu (2016), Liviu Surugiu își folosește foarte bine conținutul narativ, mizînd pe propria sa formulă de corelare a dezvoltării personajelor pe parcursul acțiunii, o formulă pe care vom încerca să o surprindem în cele ce urmează.
Întocmai cu Rămășițele viselor, încheiată cu un scenariul finalist al concursului HBO din 2013, Înghețul, culegerea Pulsar se încheie cu Dracones, un alt scenariu care, de data aceasta, nu este o ieșire spre fantastic din realitatea României de azi, ci aduce în realitatea istorică a cuceririi Daciei de către romani, creatura fantastică a șarpelui cu cap de lup. Liviu Surugiu îi dă viață stindardului dacic, ficționalizîndu-l ca totem căruia dacii îi aduceau jertfe romane, un monstru ascuns peste veacuri și care își va mai cere tributul de sînge în prezentul nostru, la capătul unei expediții în Apuseni, cu participare engleză, asemănătoare cu Ținutul uitat de timp, în care personajul româncei Violeta aduce aminte de o Lara Croft răzbunătoare.
Am început prezentarea cărții cu finalul ei deoarece în „scenariul de film adaptat pentru lectură”, după cum are grijă autorul să ne anunțe după titlul elegant însoțit de stindardul dac, fiindcă în această (aceste, dacă ținem cont de Înghețul) proză „simplificată” formula de care vorbeam se decelează cel mai rapid. Este într-adevăr o creștere liniară, în paralel, a adîncimii personajelor și a angrenării lor în acțiune, ceea ce face vizionarea/lectura să capete ritm; suspansul este spectacular și se sprijină pe o ipoteză, o dezvăluire și o încheiere a unei idei SF („novum”) care modifică lumea, fie cu amplitudine catastrofică (glaciațiunea căzută peste România de azi, în Înghețul), fie în detaliul secret, care poate fi sau nu generator al lumii, prin mister (dracones nu sunt doar niște creaturi de criptozoologie…).
Proza Alegere a fost – la fel cu Acesta este trupul meu, cu un an înainte – premiată la Academia de vară Atlantykron, în luna august 2017. Este un exemplu de „fast-writing”, cu accelerarea formulei: în 20 de pagini, un personaj se naște, devine astronaut, are o familie, este pus în fața unei alegeri între pierdere și moarte sigură… Un pulp de citit în timpii morți, care nu cere mai mult și nici nu dă mai mult decît arată.
U Phars In, al treilea text al volumului Pulsar, ne prezintă formula ridicată la putere, ca să spun așa. Este o întoarcere în Mesopotamia biblică, unde fantastica românească nu s-a mai aventurat cu seriozitate de la Vladimir Colin și Liviu Radu. Același Nabucodonosor cere să i se interpreteze visele despre Potop de către un alt (profet) Daniel, același Babilon construiește aceleași grădini suspendate, dar pe ruinele altui turn Babel și pentru o altă regină. Avem aceleași războaie cu egiptenii, aceeași soartă a evreilor prinși între două imperii, dar alte interpretări ale rolului acestora și alte vise de interpretat. Autorului îi reușește tot, nuvela U Phars In este o edificare de lume (ca la Colin și Radu), dar și o subtilă, răvășitoare poveste de dragoste (tușa personală a lui Surugiu). Cu siguranță, unul dintre cele mai bune texte ale lui Liviu Surugiu.
Și totuși, nu U Phars In este pieza de rezistență a volumului. Proza Pulsar, care dă titlul și cu care se deschide cartea, este un hard science de cea mai bună factură, într-atît de bine documentat și cu ideea științifică într-atît de bine speculată literar încît autorul nu se poate abține să nu proclame autenticitatea datelor, faptelor, locațiilor la începutul textului. Este o morgă pseudo-științifică de efect și, fiindcă partea literară nu este mai prejos, acest retorism agită cititorul înspre direcția bună. Personaj principal este, nici mai mult, nici mai puțin, decît Neil deGrasse Tyson, celebrul om de știință și popularizator al științei, prins într-o tramă despre sondele Voyager și mesajele lor, sonde lansate și cu implicarea lui Carl Sagan, profesorul, modelul, mentorul lui deGrasse… Ar fi păcat să rezum aici ce este, probabil, cel mai bun exemplu românesc de proză SF care este scrisă ca un documentar artistic sau care este o nouă specie literară: ficțiunea-reportaj, ori reportajul cu narator omniscient… De fapt, „ficțiune speculativă” în cel mai simplu înțeles al sintagmei se potrivește cel mai bine prozei Pulsar. Îndrăzneala lui Liviu Surugiu răsplătește în primul rînd cititorul și, îndrăznesc la rîndu-mi, aici avem o ficționalizare a realității cu mijloace pur literare care este science fiction-ul viitorului.
Or acest lucru este dovada că formula poate fi și a fost depășită; Liviu Surugiu este un scriitor care nu s-a oprit din evoluție, încă trebuie urmărit cu atenție; bucuria lecturii unui volum atît de complex, iar nu eterogen, precum Pulsar, va fi combustibilul acestei urmăriri.