Amîndoi autorii ucroniilor Das Mioritza Reich și Chestionar pentru… – Victor Cilincă și Liviu Radu – sunt niște esteți foarte stăpîni pe ideologia politică folosită în punctele de inflexiune temporală. Nu există confuzie între germanism și militarism, la primul, așa cum nu există confuzie între raportul de cauzalitate dintre comunism și fascism/nazism, la cel de-al doilea: de unde rezultă refuzul demonizării tropilor culturali germani și verosimilitatea perspectivei istoriei alternative, oricît de improbabile.
De aici, însă, intrăm într-o zonă unde o artă scriitoricească indecisă ori imprecisă, permite stridențe ideologice. Pentru primul caz, să luăm romanul Zeul Apatiei, semnat cu pseudonim de Voicu Bugariu (editura Sedona, Timișoara, 1998). Pentru cel de-al doilea, să amintim Vandalii, de Alexandru Despina (Herg Benet, București, 2014). Ambele luptă cu armele ficțiunii împotriva a ceea ce am numit, cu termenul lui Hanibal Stănciulescu, „țigănizarea“ României. Dacă sf-ul de anticipație pe termen scurt, al lui Voicu Bugariu, închipuie o insurecție a românilor ajunși minoritari într-un stat dintre fostele granițe ale țării noastre de astăzi, însă cu o majoritate etnică, o limbă și o cultură rrome, fantasticul concentrat în doar două capitole din cartea lui Alexandru Despina, argumentează prin paranormal o superioritate punctuală a unui individ ales, care superioritate poate fi, însă, argumentul necesar și suficient pentru canibalismul cultural și moral al de-românizării. E foarte greu să nu se descrie romanele acestea, în ceea ce le este conținutul ideologic, fără termenii rasismului, șovinismului și, de fapt, ai fascismului. Străinul, minoritarul, „evident“ inferior, ajunge să fie stăpînul casei, el face legea, el modelează noua realitate. Ce îi rămîne fostului cetățean, fostului majoritar, fostului deținător al valorilor și al puterii de a defini valorile, decît să se răzbune sau să moară? Nu există ironie, contra-punct și nici catharsis în construcțiile ficționale de la Bugariu și Despina, iar umbrela sf-ului de avertisment nu acoperă alunecările de ideologie politică.
Totuși, pentru a le face dreptate, nici Zeul Apatiei, nici Vandalii nu sunt ratări literare din cauza alunecărilor spre dreapta. Cele două romane ar fi putut fi Supunerea noastră, iar Bugariu și Despina, niște Houellebecq subcarpatici. Diferența o face indecizia între distanțarea sau implicarea emoțională a lui Bugariu și, respectiv, impreciziile de începător ale lui Despina (despre care am mai scris). Francezul, pentru a avertiza, s-a forțat să accepte străinul, prin personajul său care se islamizează=se supune (literal). Românii sunt încrîncenați…
… Nu într-atît cît autorii de ficțiune din almanahul Gazeta de Vest, din 1994. Acolo avem proză halucinatorie de extremă dreapta. Dacă chiar vreți să vedeți cum se scrie ficțiune fascistă, fără „îmblînzitorul“ sufix „-oid“, căutați această mostră din „organele de presă ale partidului“.
Echilibrul delicat între ideologie și exploatarea ei literară ne-a dat o scală interesantă a valorilor din ficțiunile fantasticii noastre recente: literaritatea unui text este invers proporțională cu implicarea emoțională a autorului său în ideologia vehiculată. Într-o literatură de conținut, cum sunt sf-ul și rudele sale, a „crede“ într-o idee politică o anihilează literar. De unde salvarea în discursul utopic și distopic care deschide o cu totul altă discuție, pentru că ne aflăm într-o estetică diferită. Apoi, bineînțeles, hibridizările vor complica lucrurile și mai mult.
De aceea este util să exemplificăm discursul fascistoid în non-ficțiunea din spațiul literar al fantasticii românești: confuziile ideatice care tind să devină locuri comune; „corifeii“ cărora le-a luat-o gura pe dinainte. Trecem peste abominația de masă a facebook-ului. Dacă un program de computer care mimează inteligența artificială, cel puțin la nivel comunicațional, devine prin buclele de feed-back de pe facebook o combinație de „hater“ și „troll“ în cel mult o săptămînă, noi, care suntem ființe supuse greșelii înainte de bucla de feed-back, ce șanse mai avem?
Să luăm două exemple, doi vectori de opinie din generații biologice, comunicaționale și literare diferite: Cornel Secu și Oliviu Crîznic. Excepționalismul care e acum la modă, îl are pe Cornel Secu drept cel mai bun practicant. Editorialele sale din helionsf.eu, azi în arhiva helionsf.ro, dau lecții de literatură, de morală, de conduită, de istorie. Nu specia pamfletului sau atacul la persoană sunt marile probleme ale corifeului, ci ideea fixă a excepționalității sale și a grupusculului său: Cornel Secu crede că fără altă opinie, fără altă organizație și organizare în afara alor sale este mult mai bine, singurul „bine“. O lectură în serie a textelor sale repetă această idee a încrîncenării împotriva alternativelor, pentru care Secu este gata să atace inclusiv drepturile fundamentale ale persoanei, cel la asociere fiindu-i cel mai la îndemînă. În același moment, Cornel Secu are viziunea destinului istoric, național și internațional, al acțiunilor sale.
Pentru Oliviu Crîznic, excepționalismul este de factură aforistic-filozofică. Într-un șir de Adevăruri și Revelații (sic!), aflate pe goodreads, mai tînărul scriitor și promotor al fantasticii noastre arată o vedere asupra lumii cel puțin îngrijorătoare. Vedeți „adevărurile“ XII, XXX și, mai ales XL – „MINORITĂȚI (politic): grupări capabile să impună altora reguli care le folosesc doar lor.“ – ca să înțelegeți la ce mă refer.
Problema în sine nu este exprimarea unor puncte de vedere personale, ci impunerea acestora cu forța vechiului activism (Secu) sau a mediului electronic (Crîznic). Discursul public în fantastica românească se află, și el, sub atac. Este vremea să rezistăm agresiunii.