Cărțile lui Dan Ninoiu (Povestea lui Maximillien și alte povestiri, Karograf, Tulcea, 2010; Erezia egumenului Glicherie și Incredibila aventură a cuviosului Achim, ambele la Pavcon, București, 2016, respectiv 2017) ar putea fi interpretate ca un alt debut recuperatoriu din seria celor care mai degrabă închid decît deschid un univers ficțional, mai mult sau mai puțin original, întrucît scrierile aparțin unei vîrste biologice și culturale trecute, cu care autorul mai are prea puțin de-a face. Din fericire, nu este cazul juristului craiovean care, prin intermediul manierei science fiction, încearcă să unifice experiența de viață într-un spațiu foarte bine definit, cu speculația ideatică comprehensibilă în afara acestuia.
Evoluția lui Dan Ninoiu ca autor este inconstantă: ultimul deceniu al secolului trecut reprezintă formarea sa sub influența cenaclurilor craiovene de gen care, la fel cu cele timișorene, spre exemplu, preferau o transpunere directă, mai puțin poetică sau experimentală, a ideii în narațiune, cu rezultate ficționale mai puțin spectaculoase, în niciun caz rebele ca moda (de atunci) a cyberpunk-ului. Cu două povestiri, Zidul și Strigoiul, Dan Ninoiu ia două premii semnificative: cel al Societății Europene de Science Fiction, în 1993, și cel al celui mai mare concurs literar de gen din 1995, desfășurat la Brașov. În aceeași perioadă, cu nuvela Magazin Universal ia un premiu național pentru scriitori sub 30 de ani. După care lasă scrisul să devină o pasiune de timp liber care se va cere eliberată peste două-trei decenii, cu volumele bine închegate numite mai sus.
Și totuși, ca scriitor, Dan Ninoiu prezintă cel puțin o constantă: este foarte stăpîn pe felul în care introduce specificul local (n-aș îndrăzni să spun „național“ din cauza încărcăturii politice a termenului) în subiecte (la modă sau nu) globale, fără să cadă în facila parodie. El chiar își formulează, în interviuri sau cu ocazia lansărilor de carte, programul de a avea caracteristici românești către patru cincimi din subiecte, personaje și atmosferă. Ceea ce tinde să îl scoată în evidență pe Dan Ninoiu, cu acest „autohtonism“ al său, este că reușește să nu fie plictisitor, fad, clișeal, nici iritant, strident, caricatural.
În povestirea Cum ne-a salvat Vasile de invazia extraterestră, invenția unui sătean ‒ ca rezultat practic al propriei sale teorii despre subiect, teorie care este răspunsul rațional la frică ‒ face mai mult decît spune titlul, făcîndu-și inventatorul să dispară. Discursul lui Dan Ninoiu conține toate referințele care, la alți autori, duc la parodie (satul poate fi ușor cel din „Las Fierbinți“), însă el nu alunecă niciodată în umorul facil. Am putea spune că stilul lui Dan Ninoiu este uscat ca un reportaj, dacă nu ar exista imaginile vizuale foarte puternice și relatarea economică, inclusiv cu termeni existînd numai în vocabularul anumitor personaje.
În Despre incredibila aventură a cuviosului Achim, tema contactului și motivul saltului temporal, îl lasă pe Dan Ninoiu să dea aproape o „răpire la cer“ apocrifă. Din nou, el nu ajunge la a imita sau parodia precedentele, și prin aceași proporție de imagine vizuală și relatare directă să își permită, de data aceasta, o ieșire, dinspre raționalul temei și motivului consacrate, într-un final fantastic, pur și simplu.
O dată cu trecerea timpului, Dan Ninoiu ajunge să aibă o lejeritate dată de experiență și, ca în Toți vom fi fericiți, să își permită să explice, nu, să dea cititorului și mai puține indicii, apropiindu-se dintr-un unghi cu totul personal de poemul în proză. În schița numită, autorul reușește să creioneze o lume măcinată de contradicții ideologice în urma ratărilor succesive a colonizării cosmice, în care există o ciudată relație cu timpul (zile care conțin anotimpuri), toate acestea fiind fundalul pe care se proiectează o poveste de dragoste între două personaje feminine.
Ieșit din școala informală a cenaclismului anilor ’90, scăpat de boala (auto)ironiei postmoderniste, fără să cadă în capcana excepționalismului, Dan Ninoiu se numără printre cei mai bine echilibrați autori români contemporani de fantastică, de la care se poate aștepta o mare surpriză. Mie mi-ar plăcea să fie un roman: „În primii ani iubim răsăritul. Apoi, ziua vieţii creşte în urma noastră, amprenta organismelor pe sol se strînge, concentrată. Şi da, ne place apusul: regăsim în el amurgul fericirii, amurgul idealurilor şi astfel se închide (…) într-o simfonie a tristeţii care e atît de intelectualizată încît nu reuşeşte nici măcar să ne doară.“ (din Toți vom fi fericiți)