Vă amintiți de Secția 14? Rezultatul „experimentului” micro-sociologic, mai puțin literar, de la Cursul de creative writing în sf&f, ințiat de bookblog.ro și „Revista de povestiri”, cu două sau trei serii de absolvenți, între 2014 și 2016, care a dat sub atenta diriguire a lui Michael Haulică o altă antologie de Michael Haulică, Eroi fără voie, la inevitabila Millennium Books din Satu Mare etc.? Ei bine, unul dintre foarte rarele debuturi în volum ale Secției 14 îi aparține lui Emil Duhnea, cu Fără zei, fără stăpîni, o novella (micro-roman sau nuvelă de mai mare întindere) apărută anul trecut la, ați ghicit, Millennium Books.
Nominalizat la premiile de casă ale „Știință și tehnică”, de la Festivalul Sci+Fi, ediția a II-a, desfășurat în acest week-end – pe listele scurtissime avînd loc doar autori publicați fie în paginile revistei, fie la editurile unde Michael Haulică lucrează –, micro-romanul lui Emil Duhnea ar confirma „revoluția” promisă de Secția 14 în fantastica românească. Ar fi confirmat, trebuia spus, fără ghilimele, căci e greu să văd de ce aceste 140 de pagini în format mic merită atîta atenție, fie și din partea profesorilor-editori-jurați, „tătucii” de nișă.
Într-o narațiune la persoana a treia care plimbă unghiul de vedere între trei personaje (Reim, Hototo, Lyndon) concentrîndu-se în egală măsură atât pe viața lor interioară – de la percepțiile fizice la problemele morale – cît și pe înscrierea lor în lumea ficțională, Emil Duhnea consumă foarte mult timp lărgind acest unghi de vedere, însă fără a releva nimic nou, ca psihologie a personajelor sau în construcția de lume. Fiecare pas înainte este urmat de o oprire în care Reim sau Hototo se reașează în cadrul ficțiunii: autorului îi place expresia „stăpîn pe…”, pînă într-acolo încît și un prizonier este „stăpîn pe sine și pe situație” (p. 27). Repoziționarea personajelor are mai ales o dimensiune morală ce diminuează senzația cititorului că percepția fizică primează la Emil Duhnea. Totuși, acest echilibru, obținut prin poveștile de „dosar civil” ale lui Reim, Hototo și Lyndon, riscă să devină stabil, conflictul din Fără zei, fără stăpîni – cu handicapul rețetei sf-ului de contact, utopic prin definiție, suprapusă peste cea post-apocaliptică, distopică prin definiție – neagă dinamismul presupus de căutarea libertății, la nivel individual și social. Chiar cu desfășurarea de violență – și ea parcă filmată cu încetinitorul – care punctează discuțiile despre „ce FACE omul?” (un laitmotiv asemănător cu „atingerea propriei nemărginiri” de către Dumnezeul Abației lui Dan Doboș, artificiu ideologic folosit de autor pentru împingerea cu un pas înainte a problematizării etice și, deci, pentru menținerea în viață a conflictului), proza lui Emil Duhnea nu capătă viteză, nu oferă nici suspans, nici o scară de urcat spre un catharsis final. Expresiile de tipul „încercarea aceea nebunească și disperată” nu acoperă deloc acțiunea propriu-zisă. Ne aflăm la marginea autoparodierii cu personajul principal, „revoluționarul” Reim, un cocoșat care intră și iese din scenă ținînd hățurile unei căruțe ce se poate transforma în tarabă… Termenii cu care autorul își definește lumea și personajele („Orașul Rubiniu”, „Căpitanul”…) sunt plini de zgura unor referințe din afara ficțiunii sale, îi diluează și mai mult efectul de lectură. Nu ajută exploziile prolixe de tipul: „Cu toate că Lyndon nu cunoscuse vreodată frumuseţea Pămîntului descris în arhivele Oraşului Rubiniu, îşi simţea nervii optici cumva asaltaţi de razele soarelui, iar în sinea lui se contura impresia nearticulată a unei neplăceri estetice.” (p. 118)
Și totuși… Dacă lentoarea aproape hieratică a prozei lui Emil Duhnea s-ar putea trece cu vederea, la o analiză de clasă de creative writing, făcută domol, pe două coloane, cu plusurile și minusurile produsului final, Fără zei, fără stăpîni ar putea anunța un prozator de talent. Să ne amintim începuturile mai puțin reușite ale lui Liviu Radu, el însuși cantonat în explicitări moralizatoare; să ne amintim stridențele ideologice ale „Celor care nu”, „motocentaurii” la care Secția 14 a fost prea ușor raportată; să ne amintim drumul către roman, încă neparcurs complet, de către „profesorul” Haulică, înaintea „învățăcelului” Duhnea. Plusurile acestuia din urmă sunt meticulozitatea, amplitudinea, ambiția. El nu face colaje, nici nu repovestește filme văzute și uitate, nici nu rescrie poveștile altora, fiindcă n-a putut ieși din ele. Ceea ce îi trebuie lui Emil Duhnea este recapitularea cursului, un act domol în sine, și aplicarea adecvată a celor învățate pe propriile idei. Bineînțeles, accelerarea artificială dată de un premiu primit în fața careului de la SciFi Fest poate amîna sine die această adecvare.
Mă mir… Tulai, tişă!