SFada cu literatura. Nostalgia „acelor“ greşeli. Ion Marin Sadoveanu

Există cărţi minore, să le spunem mai bine „fără miză“ – pentru critică, pentru public şi chiar pentru autor – care produc un extraordinar efect de lectură la o întîlnire întîmplătoare: cartea uitată în camera de hotel, cartea găsită pe o bancă în parc sau, mai ales, cartea scoasă dintr-un raft de anticariat, în momentul căutării alteia. Este ce mi s-a petrecut cu Taurul mării de Ion Marin Sadoveanu. Textul Akho şi Tao: O poveste din vremea gheţarilor înalţi, mi-a adus aminte imediat de recentul (2008) roman Vindecătorul al lui Sebastian A. Corn, într-o cauzalitate de exerciţiu de comparatistică diacronică, sau, fără pretenţii academice, într-o rearanjare emoţională firească, de la bunic la nepot, a temei preistoriei sf (zorii inteligenţei, tehnologia redusă la lemn, piatră, piele şi foc, limbajul între rudiment şi telepatie etc.). A fost un declic suficient pentru o investigaţie bibliofilă după numele lui Ion Marin Sadoveanu, epuizată rapid – căci el nu a rămas în istoria literaturii romîne pentru tatonările în fantastică – dar nu mai puţin satisfăcătoare la lectură. Într-adevăr, autorul unui Sfîrşit de veac în Bucureşti şi a mai multor piese „intrate demult în repertoriul mort“ – puţin răutăcios Al. Piru aici – pare că s-a […]