Nu am început să scriu acest text acum 15 minute pentru că fondul sonor, la difuzoarele laptopului, era Last Rite, de pe a doua parte a albumului „Rites“, din 1998, al lui Jan Garbarek. Iar pentru realitatea spațiului literar/cultural pe care vreau s-o descriu s-ar potrivi ceva mai optimist, ori – dacă aș juca detașarea arogantă cu care îmi este confundat atașamentul pentru critica descriptivă și nu pentru cea normativă (un subiect de SFadă, de discuție la terasă, de colocviu cu invitați de peste hotare etc.) – ceva neutru, ca Waiting for Cousteau, de pe albumul omonim al lui Jean Michel Jarre, din 1990. Ci nu, fiindcă în fantastica românească, la 2016, nu acela este ritmul și nici melodia.
Din 1998 și pînă acum, am scris patru „vederi“ despre science fiction-ul românesc și „genurile conexe“ – cum era la modă să se spună în urmă cu 20 de ani (v. sigla Jurnalul SF – singurul săptămînal de sf din lume pe atunci, rămas, într-adevăr, unic) – sau despre „fantastica“ românească (termen care se va încetățeni, nu pentru că îl scriu și eu, ci pentru că vine dinspre John Clute, ce îl introduce ca super-gen peste sf, fantasy și horror, demonstrîndu-i existența prin gramatici narative; termen care mai înainte, la Gilbert Durand, era o „filozofie a imaginarului“). Cîte o vedere la 4-5-6 ani este o ieșire din fluxul întîmpinărilor pentru a-i sesiza direcția – care ar putea fi numită „tendință“, dacă aceasta nu ar avea și ea o nuanță normativă – și o conectare pe cît posibil discretă la istorie.
Îmi imaginez că, undeva, într-o bibliotecă, pe un raft prăfuit – sau, și mai bine, în rama unei oglinzi mari, agățate de perete în așa fel încît să fie puțin aplecată în față, pentru ca musafirii care n-au mai venit de 20 de ani să se poată reflecta în ea, așezați în jurul mesei care ocupă centrul camerei – se află cele patru vederi dinainte. Ele spun următoarele: în 1998, „supraviețuirea“ era conceptul central al spațiului sf românesc, aveam două debuturi în volum (Aurelius Belei și Marcel Luca), mai funcționa doar Anticipația – CPȘF, numeam Nostalgia lui Mircea Cărtărescu drept cel mai apropiat reper din literele mari; în 2004, „recuperarea“ era la ordinea zilei, personajul vampirului era (încă) „nerealizat“ în scrieri autohtone, Misterul camerei închise, de Florin Manolescu, era ultimul reper dinspre centru, sesizam două surse de tensiune creativă ( între literatura fantastică și science fiction, între spațiul literar oficial și underground), introduceam gradele de diletantism ale lui Lovinescu în modelarea de nișă, lăudam conceptul și acțiunea de la atelierkult.com, numeam cele cinci site-uri ale momentului, încheiam cu „Fantastica românească trebuie să fie în toate componentele ei o narațiune prospectivă.“; în 2008, aveam deja sf românesc „de frontieră“ (romanele Opțiunea al lui Liviu Radu și Vindecătorul lui Sebastian A. Corn) care extindea ce se cîștigase în anii ’90 de gruparea „motocentaurilor“ și de către „douămiiștii“ de la atelierkult, numeam Abația lui Dan Doboș și Gangland-ul lui Florin Pîtea drept superlativele românești în sub-genurile sf respective, numeam liniile a doua și a treia de autori români (tot după Lovinescu), semnalam importanța cărților lui Ion Manolescu (mai ales romanul Derapaj), încheiam cu un survol a ce era mediul electronic dedicat; în 2012, ce se întîmpla pe rețea devenea factor ordonator (site-uri de autor – Mircea Opriță, Dan Doboș –, site-uri de carte – Abația –, bloguri – cu evidențierea celui al regretatului Ștefan Ghidoveanu), cu o interesantă constantă numerică în spațiul literar (existența altor cinci site-uri/reviste electronice decît cu un deceniu înainte), foloseam aceeași scară lovinesciană pentru a separa ce merită reținut de ce nu, iar pe autorii de la care aveam ceva de reținut îi grupam în patru categorii – în funcție de prezența în mediul electronic și de existența/inexistența unui roman în portofoliu – („Vechea Gardă“: Mircea Opriță, Liviu Radu, Sebastian A. Corn; „Tînăra Gardă“ – Dan Doboș, Florin Pîtea (ar fi trebuit să îl includ și pe Mircea Liviu Goga…); un grup consistent al autorilor fără roman – cel puțin în precedenții cinci ani, cazul lui Dănuț Ungureanu și Costi Gurgu – dintre care ieșea la înaintare Michael Haulică; debutanții – Ștefana Czeller, Oliviu Crîznic, Ioana Vișan, Narcisa Stoica și așteptații Aron Biro și Laura Sorin), și încheiam judecata intervalului cu ceea ce îl făcea deosebit de cel dinainte – „revirimentul actului creator“ și „revoluția receptării“.
Rezumatul rezumatului este: fantastica românească între 1998 și 2012 a trecut de la „supraviețuire“ la „recuperare“, ajutată de texte „de frontieră“ pentru a ajunge la „revirimentul actului creator“ și la „revoluția receptării“.
Au mai trecut patru ani și n-au fost niște ani răi, căci revirimentul și revoluția au dus la publicarea, în 2015, în fiecare săptămînă, a cîte unui volum original de fantastică, de autor român, dacă ne-am juca de-a statistica (de fapt, aparițiile au fost concentrate către tîrgurile de carte din București, Final Frontier, Bookfest și Gaudeamus). Așadar, cine și cu ce vine la masa de sub oglinda din sufragerie, în toamna lui 2016? Așteptînd, propun niște Pink Floyd, ceva de pe „Wish You Were Here“, din 1975. Nu, nu Shine On You Crazy Diamond, cum ar crede/spera unii. Ci Welcome To The Machine.