Unul din lucrurile pe care le au în comun science fiction-ul și cultura de masă este moda. La un moment dat, este la modă un anumit gen muzical sau un anumit curent literar. Să luăm ca exemplu anii ’80 ai secolului trecut, cu heavy metal și cyberpunk. Sonorități dure, personaje marginale, talente extraordinare în limbaje secrete (un solo de chitară, un program de computer), o morală a individualismului acerb, îmblînzit doar în interiorul unor grupuri reduse ca număr, cu propria sub-cultură supusă… modei. Pentru anii ’80, modelele centrale modei ar fi Metallica și Neuromancer/Neuromantul al lui William Gibson.
Florin Pîtea a fost numit pe drept cuvînt, „Dr. Cyberpunk“ – chiar înainte de doctoratul dedicat curentului, obținut cu teza Art Wasn’t Quite Crime, din 2011 – fiindcă Florin Pîtea a debutat cu și a rămas în cyberpunk: de la debutul din 1992 din revista Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice Anticipația, a publicat pînă în 2012 două volume de proză scurtă (Necropolis, 2001, An/Organic, 2004) și două romane (Gangland, 2006, Anul terminal, 2012). Despre acesta din urmă, destul de controversat pentru maniera în care a fost scris, am avut o SFadă în apărarea alegerilor de limbaj făcute de autor: chiar dacă acțiunea se întîmplă în cartierele mărginașe ale unui New York de după prăbușirea administrației statale americane, iar societatea supraviețuiește nu sub legea scrisă impusă, ci sub contractele între indivizi și grupuri specializate, limba romanului este româna, deci era firesc ca un argou de Bronx să fie „transcris“ în argoul „gen“ al liceenilor români de la data apariției cărții… Simțul deosebit al adecvării limbajului la personaj, cu exemplul de mai sus, nu l-aș pune – banal! – în seama talentului lui Florin Pîtea, ci, mai degrabă, experienței sale combinate de profesor-scriitor-comunicator. El nu este un poet, ci un povestitor care ține la credibilitate prin folosirea incredibilului, iar riscurile pe care și le-a luat în explorarea marginalității, fără să disocieze personajele de limbaj, au fost pe deplin justificate, în opinia mea.
Nu mă miră succesul celei mai noi cărți a lui Florin Pîtea, Delirul încapsulat, primul volum din Cartea cu scoarțe de argint, ferecate (Crux Publishing, București, 2015). Este o carte compusă din proze publicate în ultimii cinci ani, după ce moda în fantastica românească a trecut către steampunk. În aceeași diadă simplificatoare ca la cyberpunk, în „noua“ modă am avea secolul al XIX-lea ca interval de reper (cu revoluția industrială bazată pe cărbune și oțel), muzica ar fi a familiei Strauss (eventual la un automat cu aburi) iar romanul ar fi The Difference Engine/Machina diferențială, a aceluiași William Gibson, dar prins în tandem cu Bruce Sterling. Restul ar fi cam la fel, conflictele și personajele care să le rezolve provin tot dinspre marginea societății, de data asta cu greutatea adăugată a manierelor victoriene… sau a lipsei manierelor. Cu alte cuvinte, am putea avea doar o schimbare de decor în care, un scriitor hîrșit într-ale rețetei de succes, cum este Florin Pîtea, s-ar putea transpune fără niciun efort. La prima vedere, observînd conținutul schițelor, povestirilor și nuvelelor din Delirul încapsulat, exact asta și face Florin Pîtea. Totuși, expresia artistică ne scoate din prezumția de adaptare la modă pe care i-am atribui-o autorului. Și aici, îndrăznesc să spun, în expresia artistică este locul unde se reinventează „Dr. Cyberpunk“ ca… altceva, altcineva mult mai implicat în găsirea unor noi mijloace de producere a efectului artistic, decît marea majoritate a colegilor săi din fantastica românească.
Într-adevăr, cum s-a observat de la apariția individuală a prozelor sale steampunk, Florin Pîtea introduce comicul – de situație și de limbaj – în economia scrierilor sale. Cine ar fi crezut că după seriozitatea dramatică din Gangland, după contactul cu tragicul din An/Organic și din cel cu absurdul postapocaliptic din Anul terminal, Florin Pîtea s-ar putea refugia în umor? Să fim bine înțeleși, exista umor și înainte în scrierile sale, însă nu avea dimensiunea esențială pe care o capătă în Delirul încapsulat. De la replici, bancuri și anecdote în mediul cyberpunk, Florin Pîtea trece la limbajul alterat care – prin atribuire de nume sau resemantizare – devine condiție de existență a lumii. Că asta produce măcar zîmbetul (Fram din Fram este ursul bipolar, nu numai pentru că a vizitat ambii poli) sau rîsul (personaje: agentul secret Bon d’Age; mecanoidul Fecioara de Fier Forjat este prieten/ă cu Jeanne d’Arc Electrique) este firesc, însă inovația lui Pîtea constă în a folosi această acceptare a cititorului de ficțiune speculativă, care rîde la comicul de limbaj, pentru a accepta, spre exemplu, existența parcelelor agricole cu/drept cîmpuri semantice, de pe care se recoltează cuvinte! Este o rescriere a lumii pe care Florin Pîtea o propune în cod steampunk, cu cheia comică, și dau ca exemplu central re-inventarea telefoniei mobile cu tot cu aplicațiile sale, sub tehnologia victoriană, în povestirea Telefonia. Telefonie mobilă pentru că produsul final ocupă o întreagă cameră…
Există o diferență majoră între „Dr. Cyberpunk“ Florin Pîtea și autorul volumului Delirul încapsulat: dacă în cyberpunk-ul său el a epuizat moda, în steampunk, moda îi oferă instrumentele pentru a creea propriul model de proză în fantastica românească.