SFada cu literatura. Unde se termină visul şi începe coşmarul (I)

Utopia, privită ca subgen literar, are propria sa poetică. În literatura română, această poetică nu se poate disocia de poetica distopiei – iar aceasta ar fi ideea călăuzitoare a ceea ce urmează, o scurtă panoramare a scrierilor de gen apărute în limba română după Al Doilea Război Mondial. Din punct de vedere teoretic, suprapunerea de poetică între utopie şi distopie aminteşte ca repere necesare şi suficiente, pentru spaţiul intelectual românesc, cărţile Utopica, de Sorin Antohi, şi Paradigma poeziei moderne, de Alexandru Muşina. Din prima, aflăm definiţia utopiei ca „locul de nicăieri“ sau „locul bun“, după cum se preferă întoarcerea la unul din prefixele greceşti omofone. Din a doua, modelarea propusă pentru poezia modernă ca soluţie de rezolvare a celor trei crize în care modernitatea a pus omul – doar că se înlocuieşte poezia modernă cu perechea utopie-distopie – criza persoanei, criza realităţii, criza limbajului. Astfel, dacă „locul de nicăieri“ este considerat ca locuire, ca teritoriu al unei populaţii, chiar ca reificare a unei civilizaţii, iar cele trei crize se constituie într-un triunghi ale cărui vîrfuri să poarte o corespondenţă cu fiecare dintre cele trei variante considerate (locuire, teritoriu, reificare), utopia va încerca rezolvările literare după cum urmează: Criza persoanei se […]