Pentru poetica topologică a utopiei, Cuadratura Cercului a lui Gheorghe Săsărman oferă – ca din partea adevăratului profesionist în arhitectură – cea mai ambiţioasă construcţie. Pe drept cuvînt comparată cu Oraşele invizibile ale lui Italo Calvino, Cuadratura Cercului este mai mult decît echivalentul acesteia în româneşte şi fiindcă are un foarte puternic filon utopico-distopic. Într-atît de puternic încît argumentarea suprapunerii-intersecţie, care este subiectul rîndurilor de faţă, se poate face folosind una dintre vignetele cu care Săsărman îşi începe fiecare dintre textele-schiţe-de-oraş, şi anume cea de la Arca, mai ales că aici întregul text este însăşi vigneta:
Nu este o reproducere după Malevici, poate fi o trimitere la placa neagră din Tristram Shandy, însă „povestirea“ Arca din Generoasele Cercuri se pretează foarte bine la o discuţie ramificată după întrebarea „ce fel de locuire/societate/oraş credeţi că reprezintă pătratul negru, o utopie sau o distopie?“.
Totuşi, din punct de vedere narativ, poetica etno-naţionalistă a genului utopic este mai bogată în exemple decît poetica topologică. Este firesc, fiindcă o cădere în distopie – mai mult decît „ascensiunea“ la idealul utopic – este mai la îndemînă prin ficţionalizarea unei realităţi trăite. De unde şi posibilitatea hibridizării cu genul istoriei alternative, în aşa fel încît un punct de bifurcaţie în istoria unui stat/popor să îl trimită spre un „viitor luminos“ sau în neagra disperare. Este şi cazul nuvelelor Cumania 2010, de Marian Truţă, şi Timp mort, de Cristian Tudor Popescu, care au ambele ca premiză înfrîngerea revoltei populare şi a loviturii de stat din decembrie 1989 de către Nicolae Ceauşescu şi, deci, perpetuarea totalitarismului în România.
Într-o temă subsecventă viitorului distopic, este interesantă prezenţa în siajul epopeii Ţiganiada, dar nu totdeauna cu aceeaşi dimensiune satiric-umoristică, a unei multitudini de scrieri care prezintă România, cultura şi civilizaţia românească, subjugată sau măcar aflată sub asaltul „ţigănizării“ (aici termenul se foloseşte în accepţiunea introdusă de Hanibal Stănciulescu în anii ’90, cu conţinut cultural şi nu politic). Subiectul este delicat, însă calitatea exemplelor literare ne scuteşte de alte reflecţii de corectitudine politică. Astfel, o ţigănizare într-un viitor pe termen scurt şi mediu a României se găseşte în fiecare generaţie de creaţie, încă activă după 1990: „şaptezecistul“ Voicu Bugariu, în romanul Zeul Apatiei, prezintă o Românie în care românii sunt minoritari şi se grupează în jurul unui lider carismatic pentru a-şi lua ţara înapoi; „nouăzeciştii“ Sebastian A. Corn, în nuvela Vonu, şi Michael Haulică, în nuvela Căinţa, arată o Românie în care modul de viaţă, politica, limba, manierele, în fine, tot ce înseamnă viaţă cultural-spirituală este rezultatul unei aculturaţii interne, dinspre minoritatea rromă de astăzi; în sfîrşit, cel mai tînăr scriitor român care a atacat această temă este „douămiizecistul“ Alexandru Despina, în romanul Vandalii, probabil cea mai riscată scriere din toate cele amintite pînă acum, pentru simplul motiv că nu există niciun personaj pozitiv, indiferent de etnie, în această combinaţie de Groapa lui Eugen Barbu şi Ţiganiada lui Ion Budai-Deleanu nu există contrapunct etic şi nici estetic.
Pe lîngă analiza tematică a poeticilor, intersecţia utopie-distopie din fantastica românească poate fi exemplificată şi prin opere bine individualizate, nu atît ideologic, ci prin construcţiile de lume ficţională şi personaje. Din nou, reperele acestei intersecţii pot fi prezentate generaţional: Sergiu Fărcăşan, cu O iubire din anul 41042, face comunismul de la sine-înţeles şi, deci, superfluu în povestea de dragoste a romanului său; Mihail Grămescu, în Phreeria, defineşte individul, persoana, grupul şi societatea într-o criptocraţie aflată într-un război fără sfîrşit; Ona Frantz, în Sfîşierea, prezintă un sfîrşit al lumii care are nevoie de epuizare psihologică şi ambiguitate morală; Lucian Merişca are, în nuvelele Deratizare I şi II, geniul amănuntului semnificativ al traiului de zi cu zi într-o societate totalitară; Leonard Oprea se foloseşte de călătoria în timp pentru experimentul moral al traiului cotidian într-un trecut imperfect – nimic altceva decît prezentul deceniului nouă al secolului trecut! – pentru a „greşi“ argumentarea societăţii perfecte a unui viitor de un raţionalism rece pînă la dogmă totalitară; Lavinia Călina, ca reprezentantă a celei mai tinere generaţii, dă în Ultimul avanpost o Românie comparabilă cu societăţile din Jocurile Foamei (salvată literar de vivacitatea personajelor şi verosimilitatea construcţiei de lume, proprii autoarei).
După cum se vede, nişa literară a fantasticii româneşti este un bun material de lucru pentru studiul imaginarului utopic/distopic.
Nu se poate încheia această trecere în revistă fără a aminti, cu menţiunea că se putea vorbi la subiect folosindu-l numai pe el, romanul în versuri Euromorphotikon, de Caius Dobrescu. Tocmai pentru că este un roman în versuri, Euromorphotikon poate fi teren de aplicaţie directă a teoriilor din scrierile lui Sorin Antohi şi Alexandru Muşina. Într-adevăr, avem definiţia utopiei – acţiunea se întîmplă pe o insulă necunoscută, Aragnon, undeva lîngă Malta – şi respectul pentru rezolvările celor trei crize, într-un limbaj poetic de mare forţă, într-o tramă satirico-poliţisto-fantastic-utopică, care foloseşte personaje şi idei din ultimele decenii şi din toate culturile europene pentru proiectul comun al unei sculpturi cinetico-erotice, happening în masă, blocat de armata malteză (sic!). Totuşi, mai există speranţa ca Parlamentul European să aprobe fonduri pentru alt proiect, şi anume The Advancement and Research of the European Integration through Naebular Organicities – ARETINO… Ceea ce scuteşte de orice alt comentariu.
Imaginarul utopicii româneşti nu se poate disocia de fantastica şi nici de poezia românească, tot astfel cum este greu, dacă nu imposibil, să se disocieze utopia de distopie în scrierile autorilor români.