Gelu Ionescu a împlinit 80 de ani pe 8 iunie. I-am trimis la München cîteva întrebări, care au dus la un interviu, din care, în acest număr, publicăm partea a doua. Reamintim că Gelu Ionescu a fost profesor la Facultatea de Litere din București, unde a fost oprit asistent de către Tudor Vianu. A plecat din țară în 1982, lucrînd 12 ani la Europa Liberă. A publicat, printre altele, un volum despre tinerețea literară a lui Eugen Ionescu, două volume de memorialistică: Copacul din cîmpie (Editura Polirom, 2003, carte distinsă cu Marele Premiu ASPRO pe 2003, la Tîrgul Internațional de Carte Bookarest din 2004), Covorul cu scorpioni (Editura Polirom, 2006) și un volum de cronici: Tîrziu, de departe (Editura Cartea Românească, 2012).
Ați fost profesor în anii ‘60, ‘70 şi ‘80 ai secolului trecut. Cum erau studenții? Ce îi interesa?
Am fost profesor la Universitate timp de 20 de ani – mai bine zis asistent şi lector, ca mai toţi colegii de generaţie. Studenţii care ne interesau erau aceia care aveau interes pentru literatură, unii dintre ei începeau să publice. Sau alţii, cititori împătimiţi, cu stofă clară de intelectual. Mai întîi au fost cei din generaţia Blandiana, Ioan Alexandru, Păunescu etc.; la debutul unora am asistat cu toţii, bucuroşi de înnoire şi prudenţi în ceea ce priveşte intrarea lor în viaţa literară. Mai apoi, către 1980, optzeciştii – generaţia Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Ion Stratan, Cristian Teodorescu, Gheorghe Crăciun. Eu n-am fost foarte mult în contact cu ei, importante au fost cenaclurile conduse de Manolescu şi Crohmălniceanu. Ei i-au lansat şi a fost şansa lor să aibă „naşi“ literari de calitatea şi generozitatea celor doi conducători. Și Mircea Martin a condus un cenaclu. Iar la Cluj a fost extraordinara echipă a Echinoxului – Ion Pop, Ion Vartic şi regretatul Marian Papahagi. Studenţii erau, în general, sîrguincioşi şi voiau să aibă, după diplomă, catedre la şcoli cît mai aproape de familia lor, provincialii.
Ce le puteați oferi la cursuri?
O privire generală asupra dezvoltării literaturii, istoria ei, marile curente şi marii scriitori, obligîndu-i să citească o bibliografie minimă pentru un profesor de română. Sau să le propuneam cursuri în spirit comparatist, mai pretenţioase. Cînd am intrat eu la Catedra de literatură universală şi comparată, în 1963, se cam putea vorbi despre orice mare scriitor – cenzura aproape că încetase. Numai că puţini erau studenţii care se interesau şi de literatura „actuală“ a lumii – cărţile noi veneau rar, dar circulau cu mare viteză.
Ați simțit, cînd erați la Universitatea din București, că se naște o nouă generație literară, numită „generația ‘80“? Era literatura română pregătită să-i primească/ adopte pe acei scriitori?
Da, am simţit noua generaţie şi am ştiut – eu ca şi alţii, şi mai ales cei ce intrau des în contact cu ei, cum spuneam. Era clar, erau altfel, voiau să scrie altfel decît înaintaşii din generaţia Nichita. Şi reuşeau. În poezie s-a văzut mai întîi, apoi şi în antologiile de proză. Am vorbit despre prozatorii debutanţi pentru prima oară la Europa Liberă, chiar în 1983, cînd am ajuns acolo, cred că două emisiuni – am aflat că a fost un… ecou printre ascultători. Pe unii îi avusesem studenţi la un curs special: Mircea Cărtărescu, student excepţional, Cristian Teodorescu, regretata Mariana Marin. La altă serie, la acelaşi curs, au venit viitorii critici universitari şi teoreticieni: Călin Andrei Mihăilescu, Liviu Papadima, Rodica Zafiu. Ar fi prea lung să explic de ce ei, optzeciştii, erau altfel, trăiseră o experienţă de viaţă diferită, mai „blîndă“ decît noi – nu mai voiau „obsedante decenii“, ci să scrie despre „existenţe“ interesante din afara politicii –, aş zice un fel de „mic realism“ ironic şi „degajat“.
Cît priveşte literatura română în genere, se poate spune că era pregătită; căci de cîte ori apare noutatea, de cele mai multe ori terenul e pregătit fără să se ştie – şi, dacă e valoare şi nu impostură, atunci e şi sfidare şi succes. Optzeciştii au fost, cred, repede conştienţi că cei dinainte au trăit sub presiuni ideologice – şi nu numai ideologice! – enorme. „Sfidarea“ lor a fost mai… paşnică. Total diferită sub aspect pur literar. Au fost multe talente, tinereţea ambelor generaţii despre care am vorbit a fost clar sprijinită de generaţia mea – mai ales colegii cu trecere la reviste şi în Uniune. S-a crezut în ei şi în viitorul care trebuia să fie altul decît fusese cel al generaţiei mele. Şi a fost, spre binele tuturor.
Unul care m-a „gonit“ din ţară a fost Ion Dodu Bălan
De ce ați plecat din țară? Care a fost motivul principal?
Au fost multe motive de familie sau consecinţe venite din această parte „domestică“ a vieţii. Venirea pe lume a fiicei mele, care nu voiam, cu nici un preţ, să-mi cînte, venită de la şcoală, „partidulceauşescuromânia“. Apoi, am trăit greu respingerea, an de an, a cărţii mele despre tinereţea literară a lui Eugen Ionescu. Pot spune că unul care m-a „gonit“ din ţară a fost Ion Dodu Bălan, care mi-a interzis cartea an după an. Poate că nu numai el, vor fi fost şi alţii. Nu pot să nu-mi amintesc de el decît cu scîrbă. Cartea mea era un început, de fapt începutul: nimeni nu făcuse vreo cercetare asupra perioadei – şi cartea era, din nefericire, scrisă cu mare prudenţă. Scrisă pentru ceea ce putea să apară în 1972 – spune totul asta, deşi nu le mai spune nimic celor tineri. Interzisă, ea a apărut abia în 1991, sub titlul Anatomia unei negații: era perimată pe toată suprafaţa, ca să zic aşa, dar deloc în cele două-trei observaţii fundamentale, care au fost preluate de toţi… „urmaşii“, unii pomenindu-mă, alţii ba! Pînă şi bibliografia articolelor făcută de mine, o muncă de peste un an şi jumătate, căutare în publicistica vremii, a fost şterpelită. Din fericire (fericire?), bibliografia a fost publicată pentru prima oară la începutul anului 1989, în Les débuts littéraires roumains d’Eugène Ionesco. 1926-1940, în traducerea franceză a cărţii mele la o editură universitară germană. Neîntrecut prieten al literaturii române, profesorul Klaus Heitmann a recomandat traducerea. Cum a ajuns bibliografia gata făcută la alţii, nu ştiu, nu mai eram în ţară – şi, de fapt, nici nu e important, esenţial este că există. Apoi au apărut mai multe cărţi despre această perioadă de început a lui Eugen Ionescu: cea a lui Eugen Simion e cea mai bună. Am mai plecat şi pentru că nu vedeam un viitor liber, „normal“, nici pentru mine, nici pentru ţară. Am avut o ocazie prielnică şi m-am… dus. Nu ştiu dacă rămînînd, aş fi ajuns la curajul şi riscul disidenţei, mai de grabă nu cred. Deşi… Esenţial este că alţii nu au avut ocazia fericită, eu am avut noroc.
Cine v-a făcut oferta să lucrați la Europa Liberă? Ați acceptat imediat?
Vlad Georgescu, directorul Departamentului românesc, m-a chemat la München, lui îi datorez „intrarea“ în libertate. Ne cunoşteam destul de bine din ţară, cînd el a fost arestat, am fost „convocat“ la Securitate vreo cîteva ore. Am primit propunerea, am ştiut la ce renunţ – nu şi cît mă va costa renunţarea la cele de pînă atunci, catedra etc. Dar orice cost nu poate echivala cu şansa pe care am avut-o.
De ce la Actualitatea românească? De ce în prima linie a emisiunilor de la Europa Liberă?
La Europa Liberă, cred că nu aveam nici un alt rost decît să particip la Actualitatea românească – culturală sau nu. Mai făceam şi o altă emisiune, de informaţie culturală internaţională. Dar la Actualitatea culturală românească, erau vedete, şi pe bună dreptate, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca – trebuia să fac „altfel“ decît ei – am încercat. Am reuşit? Nu știu. Am fost coleg cu Neculai Constantin Munteanu şi Emil Hurezeanu – doi redutabili ziarişti –, cu Şerban Orescu (care nu mai e printre noi). Apoi, cu Mircea Iorgulescu, puţin timp.
Nu mi-au lipsit, ca altora, peisajele, uliţa etc., ci prietenii
V-ați gîndit vreodată că Europa Liberă e un drum fără întoarcere, adică nu veți reveni niciodată în România?
Sigur că ne-am gîndit, cu toţii, că nu ne vom mai întoarce. Asta era situaţia, nici cînd a început să se clatine închisoarea comunistă nu gîndeam că se va prăbuşi şi în ţară. Mie nu mi-au lipsit, ca altora, peisajele, uliţa etc., ci prietenii. De asta am suferit, de lipsa lor, a celor rămaşi, căci, între timp, cîţiva erau bine instalaţi în străinătăţuri. Fireşte, şi mama mi-a lipsit, dragostea ei – mai trăia.
Citiți literatură română? Puteți să amintiți cîțiva scriitori români și cîteva cărți care v-au atras atenția în ultimii ani?
Am citit literatură română fără încetare, încă de cînd eram la Europa Liberă – cîtă ajungea acolo, mai şi scriam şi vorbeam despre unele cărţi. Apoi, cît am fost profesor la Heidelberg (unde am ajuns datorită profesorului Heitmann, dar şi lui Sami Damian, un om foarte generos, cu totul devotat literaturii române, astăzi uitat, ca şi alţii – nu se mai ţine seama de ceea ce a scris el în libertate, ci numai de ceea ce a exaltat în anii realismului socialist, fiind enumerat între dogmatici: e o nedreptate), am recitit mare parte din literatura interbelică, cu destule surprize. Ba chiar am făcut un curs despre ţăranul în roman. A reieşit, din lecturile mele, că admiraţia pentru ţăran şi sat existentă în discursuri academice nu se prea potriveşte cu primitivitatea şi agresivitatea eroilor din romane şi nuvele.
Însă susţinut, continuu, am citit cam tot ce a apărut important în ţară din 2005. Cred că peste o sută de cărţi. Am şi scris despre ceea ce mi s-a părut mai valoros în cronica mea de la revista Apostrof, căreia i-am rămas fidel, în ciuda invitaţiilor foarte amicale pe care le-am avut de la confraţi, între care şi de la revista voastră. Am strîns marea majoritate a acestor cronici într-un volum apărut la Editura Cartea Românească acum cinci ani, volum intitulat Tîrziu, de departe… Nu a avut ecou – nu cunosc decît trei cronici. Poate vor mai fi fost şi altele, dar nu le-am găsit pe internet. Nu mă aşteptam la cine ştie ce „răsunet“, pentru că ştiu cum se petrec lucrurile în viaţa literară, care peste tot e la fel. Scriem despre cei din generaţia noastră, despre cei activi în viaţa literară, despre prieteni şi adversari, după caz, despre grupuri: e normal, aşa am făcut şi noi, ani de-a rîndul, la vremea noastră. Sigur că m-ar fi interesat cîteva opinii, dar dacă n-au fost… n-au fost! Apoi cărţile au un destin – dacă-l au e bine, dacă nu… asta e!
În generaţia noastră era obligatoriu să recuperăm valorile
Puteți să amintiți cîțiva scriitori români și cîteva cărți care v-au atras atenția în ultimii ani?
Sînt mulţi scriitori buni, interesanţi, cu siguranţă valoroşi sau pe cale de a deveni. Pentru că literatura nu e un fel de generaţie spontanee; e greşit să crezi că dacă e libertate şi nu e cenzură, atunci apar imediat genii, mari scriitori, capodopere care trec peste hotare ca gîndul şi ca vîntul (sau invers). Întîi, că geniul e o şansă. Al doilea este că scrii şi publici într-un climat. Un climat care e consolidat, ca să zic aşa, sau încă nu.
Consolidarea nu se face în numai 20 de ani, mai ales după ce ai trecut, timp de 40 de ani, printr-un pustiu (dar nu totul a fost pustiu, cum ştim, au reuşit să apară multe cărţi de valoare, chiar dacă ciopîrţite pe ici, pe colo; climatul impus a fost, însă, de pustiu). Ca să sfidezi cu noutatea valorii trebuie să ai cu ce – şi asta durează. Dar cred că literatura română de azi, din cîte am citit eu, are toate şansele. Cu siguranţă. Nu amintesc despre poezie și poeți, eu nu mă pricep, n-am scris despre poezie. De proză vorbesc. Apreciez mai mult sau ceva mai rezervat cărţile, romanele unor scriitori ca: Doina Ruşti, Filip Florian, Cristian Teodorescu, Florina Ilis, O. Nimigean, Matei Vişniec, Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici, Radu Mareş, Radu Aldulescu (dar e atîta de mizerabilă, de deprimantă lumea în cărţile sale..), romanul Martei Petreu, singurul, Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului. Mai cred că Mircea Cărtărescu e unul dintre cei mai importanţi scriitori din lumea de azi, cărţile sale pot sta, cu toată siguranţa, între cele mai valoroase ale acestui început de mileniu. Cît îi priveşte pe… „recuperaţi“, sînt foarte bucuros că tinerii şi viaţa lor literară îl preţuiesc pe Radu Cosaşu, bunul meu prieten, care a publicat o carte foarte bună, premiată și de Observator cultural, Viața ficțiunii după o revoluție. Nu mă aşteptam la acest succes, credeam că tinerii de după 1989 vor fi mai puţin interesaţi de aventurile eroului nostru „pe şantierele patriei“ sau în „uzinele socialismului triumfător“, dat afară din literatură pentru „adevărul integral“. Cum să se înţeleagă asta, azi, îmi ziceam? Şi totuşi… Cînd îi spun că are o posteritate asigurată, se uită la mine, începe să rîdă: „Hai, mă… lasă-mă cu…“. Mai cred că viaţa literară e ingrată uitîndu-l pe Augustin Buzura. În fine, nimic nu-l poate opri pe Nicolae Breban să publice, în multele, foarte multele sale romane, pagini extraordinare.
Ce părere aveți despre critica literară? Se scrie bine/suficient/corect despre literatura română?
Nu citesc decît ceea ce se publică în revista voastră, în România literară şi Apostrof, şi nu citesc chiar totul. Am citit şi cîteva cărţi de critică. Aşa că imaginea mea nu e concludentă. În general, cred că se scrie cu seriozitate şi competenţă, clar şi cu toate beneficiile libertăţii. Interesant este că în critică, eseistică, teorie şi istorie literară au apărut şi au o autoritate şi valoare de necontestat, benefică, mai multe doamne, cum ar fi: Monica Spiridon, Marta Petreu, Sanda Cordoş, Ruxandra Cesereanu, Mihaela Ursa, Simona Sora, Tania Radu, Carmen Muşat (gazda trebuie pusă ultima…). Au dat cărţi de primă importanţă. Pe domni îi las de o parte, pînă la viitorul interviu. Sînt însă şi destui „rătăciţi“ în critică, aşa a fost întotdeauna, aşa e lumea literară, precum George Neagoe, care are probleme nu numai cu înţelegerea cărţilor, dar şi cu limba românească, n-a citit dicţionarul. Cartea sa despre Doinaş e o ruşine: nu există dubiu asupra faptului că Doinaş a fost informator, dar cartea nu aduce probe, junele nu ştie de ce poetul i-a „turnat“ pe unul şi nu pe altul, ce politică ascundea un denunţ – habar n-are de epocă, conjuncturi etc. E de mirare că Nicolae Manolescu a făcut doctor un asemenea mic, jalnic impostor. Toată relaţia, oricît de întristătoare, a lui Doinaş cu Securitatea merită o cercetare serioasă şi pusă în context şi citată cum se cuvine. Însă în critică sînt astăzi, cum spuneam, mulţi tineri şi „foşti“ tineri, veniţi după ‘89, talentaţi, cultivaţi, scriind bine şi inteligent. Mă întreb mereu: ce vor face ei, despre ce vor scrie ei, cu talentul lor, afară de „întîmpinare“? Despre marii noştri scriitori s-a spus totul, la fel şi despre cei din eşalonul doi, ca să zic aşa. În generaţia noastră era obligatoriu să recuperăm valorile, să refacem ierarhia. Ceea ce s-a făcut, cu multă străduinţă şi calitate. Sper că nimeni nu-şi va mai pierde timpul scriind o nouă istorie a literaturii române „de dinainte de origini şi pînă, hăt, mult dincolo de prezent“. Genul e mort de mai bine de un secol. Mai există cartea lui Eugen Negrici despre „iluziile“ literaturii noastre. O carte cu adevărat importantă. Ar fi, însă, o soluţie bună, cred: aceea de a se scrie despre marii scriitori ai lumii, despre operele lor. Acum, accesul la cea mai bună bibliografie nu mai e o problemă, prin existența internetului. Apoi s-a tradus mult. Nu e oare cazul să se scrie despre cei traduşi, mai vechi sau mai noi? Să existe cărţi despre literatura cea mai mare a lumii de azi şi de ieri, scrise aici, pentru un public cultivat? Precedente nu sînt multe, totuşi Ion Vartic a scris despre Ibsen o carte admirabilă, Mircea Mihăieş una despre Joyce, la fel de valoroasă. E o idee, o propunere – nimic altceva.
Credeți că sîntem luați în seamă, ca literatură, în spațiul occidental?
Nu ştiu dacă sîntem constant luaţi în seamă, n-am urmărit totul – mulţi scriitori români încep să fie traduşi în toate limbile. Mă bucur mult cînd mai aflu de o nouă „pătrundere“. Dar, să fim lucizi, trebuie multe traduceri, cu cărţi din cele mai bune, ca să zicem că am ieşit din „sfera de ignorare“ în care am fost. „Vecinii“ stau mult mai bine, dar ei au avut de mult, unii de secole, reprezentanţi intraţi în marele circuit. Eu sînt optimist în această direcţie, sincer, sînt optimist. E nevoie de agenţi literari, de o politică bună la ICR – instituţie care pare hotărîtă să-şi boicoteze constant menirea (nu ar fi prima). Cred că talentul artistic al românilor e mare, generos (şi haotic) şi se va impune – vreau să spun că va fi văzut şi de alţii, cît mai mulţi. Dar talentul nu ajunge, s-a spus asta de mii de ori (e curios că mai trebuie spus, asta înseamnă că… mai trebuie spus!). Trebuie să ieşim, la noi acasă, din mania persecuţiei şi a complotului universal antiromânesc, precum şi din complexul că… nimic nu e mai bun, mai frumos, mai adevărat decît ceea ce facem noi, românaşii. Dar s-a spus şi asta de o mie de ori, poate va veni momentul în care nu va mai nevoie să se spună. Aștept momentul în care nu se va mai putea citi într-o revistă, cu scop mai mult popesc decît religios, că limba românească nu numai că e cea mai frumoasă şi cea mai bogată din lume, dar este chiar un fel de limbă a limbilor. Am citit asta, destul de recent. Citită această afirmaţie de către un străin – om de cultură absolut obişnuită, minimă –, el ne-ar crede un neam de idioţi.
Știu că pregătiți un volum despre Shakespeare. De ce Shakespeare? Ce vă atrage, ce vă provoacă la Shakespeare?
Am scris o serie de eseuri despre piese shakespeariene – asta nu înseamnă o carte despre Shakespeare. Voi vedea ce voi face cu ele. Sînt mulţumit că există. Bucuria de a citi şi reciti, de a scrie cîte ceva despre ele e fără egal, în viaţa mea de literator.
Șezînd, la înserat, pe o prispă
Dacă ar fi să rememorați o singură întîmplare, din toată viața dumneavoastră, întîmplare emblematică pe care să le-o spuneți cititorilor, care ar fi aceea?
O amintire despre un moment important… Aleg una dintre cele mai surprinzătoare chiar şi pentru cei ce mă cunosc – cît de cît. Iat-o: trecînd cu maşina prin satele şi printre gospodăriile bavareze, atît de frumoase, am vrut într-o zi de vară să-i arăt, mai de aproape, fiicei mele o… vacă. Nu văzuse animalul decît în reclamele de televiziune, şi încă una vopsită violet, marca Milka. Asta văd copiii de oraş. Să-i arăt o vacă adevărată, de cea mai bună şi frumoasă rasă, cu pete mari, maronii sau negre pe alb. Totdeauna mi-au plăcut vacile, masivitatea lor blîndă şi generoasă. Am intrat, aşadar, într-un sat. Cred că era o zi de duminică, nici o mişcare, şi ne-am apropiat de o casă ţărănească, cu două etaje, din cărămidă şi lemn, cu acoperişul acela specific, în două ape (cred că aşa se zice), cu multe balcoane pline de flori care atîrnau, un fel de muşcate, roşii sau albe, cu ferestele şi obloanele vopsite în verde. Era o clădire mare, spaţioasă: în faţă, casa de locuit, în spate, în continuare, un mic grajd şi loc destul pentru maşini agricole; am recunoscut un tractor. Cum spun, o clădire mare şi impunătoare, oarecum. De o curăţenie perfectă. Ne-am apropiat: pentru că venea seara, cîteva vaci se apropiaseră de pîrleaz, aşteptînd să intre în grajd, nu era încă nimeni care să le mîne. Ne-am apropiat, fiica mea a mîngîiat gîtul şi burta vacii, s-a uitat la botul ei roz şi curat, era şi un viţel mai mărişor pe-aproape, miroseau puţin a bălegar… Am plecat. M-am gîndit tot timpul la satele româneşti şi la starea jalnică a unora dintre ele. Am fost extrem de emoţionat. Nu, nu era păşunism citadin-demagogic, ci vibraţia unei gene „uitate“, aceea a omului care se simte mulţumit (MULŢUMIT, înţelegeţi?) cînd priveşte viaţa şi lumea şezînd, la înserat, pe o prispă.
Interviu realizat de Ovidiu ȘIMONCA