Galeria Senso din Bucureşti a găzduit, între 12 şi 24 aprilie, expoziţia de picto impulsuri a Oanei Maria Cajal, intitulată inspirat Shakespeare ad infinitum. „Colaje de idei“, nu doar de imagini, debordînd de culoare, picto impulsurile Oanei Cajal aduc laolaltă universul reprezentaţiilor shakespeariene şi universul propriilor sale viziuni picturale. Imagini puternice, dinamice, în care predomină roşul, negrul şi albul, lucrările Oanei Maria Cajal constituie un acompaniament subtil şi original al Festivalului Internaţional Shakespeare de la Craiova. Vom reveni asupra acestei expoziţii, itinerate la Craiova şi la Bucureşti, săptămîna viitoare. Pînă atunci, redăm mai jos opiniile avizate ale lui Monique Borie şi George Banu.
Jocuri de lumini şi umbre, ecouri ale lumii contemporane, chipurile dramaturgului şi ale unor actori diferiţi, care i-au întruchipat, de-a lungul timpului, personajele arhicunoscute se suprapun, se intersectează şi se prelungesc unul într-altul. Un dialog tensionat ia astfel naştere pe scena lumii şi a teatrului, în rama tablourilor, în interiorul acestor lumi posibile. (Carmen MUŞAT)
Theatrum mundi, teatrul lumii, picturile Oanei Maria Cajal fac din universul lui Shakespeare o lume iconografică, o lume care înglobează actori şi spaţii, teatrul şi filmul, chipurile şi simbolurile. Opera artistei se constituie în legătura plasată sub semnul hazardului şi al iubirii de Shakespeare.
Monique Borie
Visul deformează, au insistat suprarealiştii, de la Dali la Juan Gris… ceasuri moi, moluşte şi scoici fără contur precis. Azi însă ştim că, dimpotrivă, visul prezervă aspectul concret al realului, dar îi distruge coerenţa, îl dezorganizează şi reuneşte fragmentele reperabile în ansambluri eteroclite, imprevizibile, derutante. Cînd visăm, lumea-i spartă şi, în noapte, noi reconstituim caleidoscopul ţăndărilor fără principiu, nici lege. Şi totuşi, o logică există, secretă, indescifrabilă.
Ceea ce propune aici Oana Cajal îmi par a fi „visele“ sale shakespeariene, reconstruite după ceasuri de insomnie, vise eterogene, în care se asociază figuri şi picturi, actori de ieri şi de azi, imagini emblematice precum aceea a aplauzelor sau a plicurilor pregătite pentru scrisori netrimise. Privindu-le, îmi amintesc replica lui Polonius care spune: „e o logică în nebunia lui Hamlet…“ Eu, azi, aş spune: e o „logică în această rememorare“, logica visului, aceea a obsesiei care, în întuneric, ne agită şi ne reconfortează. Nu ne uităm iubirile diurne, dar le retrăim altfel. Amestecate şi disparate. Ca în aceste impulsuri ale Oanei… avîndu-l pe Shakespeare ca paznic de noapte.
George Banu