Shaman 2.0

Îmi pun de ceva vreme întrebări în legătură cu limitele și posibilitățile criticii de poezie aflate în fața unei schimbări majore de paradigmă, căreia îi sîntem contemporani. Cred, nu fără o anumită satisfacție, că ea își trăieș­te, în fine, ultimele zile și că singura formă în care poate supraviețui este, poate, cea din Sfîrșitul continuu, imersiunea totală a lui Caraion în lumea poeziei lui Bacovia. Lucrurile sînt însă și mai complicate, dat fiind că poezia 2.0 este una asumat non-creativă, ne-originală (o anulare a originalității tradiționale ce implica prezența pregnantă a Eului disimulat de text) și necesită un cititor care să se plieze pe cerințele acestei depersonalizări. Spunea Kenneth Goldsmith în Uncreative writing: „The reader begins to assume the identical role as the uncreative writer: moving information from one place to another“. E nevoie de un cititor participativ, dispus să coboare în lumea accidental textuală a acestei poezii, să-și pună ochelarii care îi permit să vadă realitatea pliindu-se pe scheme flexibile, să-și pună căștile și să coboare în subsolul acela unde poetul 2.0 îi mixează. Lectura acestor poezii de pe poziții tradiționale, pretenția la obiectivitate și raportarea la poem ca la un produs cultural de ordin textual nu pot conduce […]