Şi noi am dărîmat un zid

  • Recomandă articolul
Din capul locului trebuie să mărturisesc că mă consider şi acum opozant, pentru că, la 20 de ani de la cădere, comunismul devine perioadă idilică, iar crimele sale sînt considerate infracţiuni de drept comun. Pe 9 noiembrie 1989, cînd a început demolarea zidului Berlinului, mă aflam în „speciala“ Jilavei, la mulţi metri sub pămînt. Un loc în care erai rupt definitiv de lumea de afară. N-am ştiut nimic nici de ridicarea restricţiilor de frontieră de către Ungaria, la graniţa cu Austria, nici de schimbările din ţările foste socialiste şi, evident, nici de declanşarea revoluţiei de la Timişoara, unde au fost smulse primele bucăţi din zidul antedecembrist. Ne aflam în închisoare, pentru că am vrut să spargem zidul tiraniei din România. La noi n-a fost folosit betonul, ci sîrma ghimpată, cenzura, înfometarea. La noi erau ziduri peste tot şi au desfigurat România pentru mult timp.   Am fost arestaţi în ianuarie 1989, în momentul în care Honecker prorocea că zidul va mai sta în picioare o sută de ani şi îl considera o „barieră de protecţie antifascistă“. „Fîşia morţii“ a existat şi la noi sub diferite forme. Se crease un zid între „societatea necetăţenească“ şi „societatea civilă“. Ştiam cu toţii că […]
Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.