Sibirien la Timisoara

Se asterne zapada. „Pamintul nu se dezgheata niciodata. E un asa-numit sol permanent inghetat. La un metru sub pamint se intinde gheata eterna. Un ghetar subteran imens, nesfirsit. Frig sus, frig jos. Respiratia ingheata in cristale de ger, care trosnesc plutind spre pamint.“ Se aude violoncelul. „Iar uneori ingheata si cuvintele, chiar mai inainte de a atinge urechea celui caruia i se adreseaza. In soarele de primavara, cind vorbitorul si ascultatorul nu mai sint deja de mult prezenti, cuvintele se dezgheata si rasuna.“ Pizzicato. Cineva moare in patul de bolnav. „Absurd.“ Cel de-al cincilea si ultimul tablou din piesa lui Felix Mitterer, Sibirien, pe scena Teatrului German de Stat din Timisoara. Ildikó Jarcsek-Zamfirescu, in rolul batrinei trimise la azil, cuteaza sa schiteze la urma, ca intr-o blinda si usoara alunecare, gestul redus al despartirii. In el se desavirseste acea intima vulnerabilitate a muribundului in fata tuturor acelor ochi anonimi ce nu vor sa priveasca, dar trebuie s-o faca: o performanta actoriceasca cu totul deosebita. Intr-un ritm sincopat de la un tablou la altul, spectatorii asista la decaderea ei fizica si spirituala; batrina se face parca tot mai mica si intinereste, pina ce in fata mortii nu mai ramine decit o […]