Simpatia cititorului şi lacrima juriului

Înecat în mediocritate, decernat unor scriitori cu nimic mai breji decît alţii, criticat în ultimii ani pentru impotenţa tot mai evidentă de a promova cartea pe care s-a hotărît să o aleagă (vezi, de pildă, studiul lui Olivier Bessard-Banquy, La Vie du livre contremporain. Etude sur l’edition litteraire 1975-2005, Presses Universitaires de Bordeaux, 2009), alcătuit din zece membri, dintre care cinci au părul alb, trei – sur şi doi – vopsit (aruncaţi o privire pe http://www.academie-goncourt.fr/), Premiul Goncourt a găsit momentul să ia o gură de oxigen luni, 8 noiembrie, prin ultimul roman al lui Michel Houellebecq, Harta şi teritoriul. Ultima selecţie, de joi, redusese numărul de candidaţi la patru: Virginie Despentes, Apocalypse bébé (Grasset), Mathias Enard,Parle-leur de batailles, de rois et d’éléphants (Actes Sud) şi Maylis de Kerangal, Naissance d’un pont (Verticales – imprint al grupului Gallimard din 2005). Doar fosta „fată rea“ Virginie Despentes (tradusă în româneşte la Editura Trei) a reuşit să adune voturi la ultimul scrutin, pierzînd cu 2-7 în competiţia cu Houellebecq (precizăm că acest roman, Harta şi teritoriul, va apărea în cîteva luni în traducere românească la Polirom).   Explicaţiile acestei alegeri pot merge dinspre premiu înspre autor şi invers. Prima direcţie este cea […]