Lari Giorgescu este actor la Teatrul Naţional Bucureşti, dar a avut şi continuă să aibă numeroase colaborări şi la alte teatre de stat şi independente. Printre rolurile sale importante se numără Caţavencu din D’ale noastre de Gigi Căciuleanu, Vagabondul din Omul care a văzut moartea, în regia lui Dan Tudor, Leonce din Leonce şi Lena în regia lui Horaţiu Mălăele, Lae din Dumnezeu se îmbracă de la second-hand, în regia lui Ion Caramitru. Deşi a absolvit actoria, s-a remarcat şi în spectacolele de teatru-dans ale lui Gigi Căciuleanu şi Miriam Răducanu, pe care îi consideră mentorii săi. Pe 11 martie, la Teatrul Naţional Bucureşti, va avea premiera unui nou spectacol în care joacă în regia lui Gigi Căciuleanu, L’om dada, ocazie cu care am stat de vorbă despre stilul său riguros de lucru, despre dans şi actorie ca forme de introspecţie şi descoperire de sine, dar şi despre importanţa maeştrilor în viaţa unui tînăr artist.
Gigi Căciuleanu spunea că pe om îl cunoşti prin dans, căci nu se poate ascunde, prin dans spunînd adevărul. Care este adevărul tău, pe care îl transmiţi prin dans?
Gigi Căciuleanu e o personalitate complexă şi are un ochi foarte bine dezvoltat. Este omul de la care am învăţat pentru prima oară concepte-cheie despre cum să faci această profesie. Nu ştiu dacă dans este cuvîntul cel mai potrivit, şi Gigi Căciuleanu se fereşte de el cîteodată. E vorba despre mişcare. Unul dintre primii termeni care m-au cucerit cînd am lucrat cu el la Oui ba da, în 2007, în urma unei audiţii, a fost sinceritatea în mişcare. După părerea mea, Gigi se exprimă prin dans, prin mişcare, exact ca un pictor în faţa unui şevalet. Pleacă de la un punct zero, coala albă. Aşa ajungi să desenezi cu corpul tău şi ai nevoie de un punct zero, de la care să porneşti şi la care să te întorci din cînd în cînd, ca lucrurile pe care le faci să reuşească să comunice idei, stări, sentimente. Actoria presupune acţiune, adică mişcare cu sens, în slujba unei teme sau a unui concept. Nu cred în mişcare în sine. De la Gigi Căciuleanu înveţi mai mult decît dans, înveţi să te exprimi. Eu, de altfel, nici nu sînt dansator.
Te poţi numi dans-actor, folosind tot un termen al lui Gigi Căciuleanu?
Dacă e să mă iau după termenul pe care l-a inventat, da. Dar dansator în senul clasic al cuvîntului, nu. Eu nu am şcoală de dans, n-am făcut pregătire în acest domeniu. Am făcut mult sport în copilărie, părinţii m-au trimis la dansuri de societate cînd eram în liceu, dar mă duceam acolo mai mult pentru că aveam priză la fete. Am făcut şi mult fotbal, aşa că pot să spun că am avut o anume disciplină sportivă.
Eu sînt actor, iar experienţa mea alături de Gigi Căciuleanu şi Miriam Răducanu m-a format, căci nici unul dintre ei nu considera actoria ca fiind ceva separat de mişcare. Ambele sînt forme de descoperire de sine. Doamna Miriam Răducanu, de pildă, care a devenit, pentru mine, cel mai important reper din punct de vedere cultural, m-a ajutat să mă înţeleg pe mine. Este o personalitate care te îmbogăţeşte, datorită căreia îţi creezi repere şi rigori fără de care nu poţi practica această profesie. De la Miriam Răducanu şi de la Gigi Căciuleanu înveţi că, aşa cum un pianist are nevoie de exerciţiu zilnic, şi un actor are nevoie să fie permanent într-un exerciţiu cu el. Eu cred foarte mult în disciplina şi rigoarea pe care ei mi le-au insuflat. Un actor antrenat este un profesionist.
Această rigoare despre care îţi povestesc este în strînsă legătură cu respectul pe care îl construieşti pentru profesie. Pentru mine aşa funcţionează. De pildă, acum, la acest nou spectacol la care lucrez cu Gigi Căciuleanu, L’om dada, la Teatrul Naţional, mă aflu într-un moment bun, sînt antrenat, am exerciţiu, am jucat foarte mult, mi-am făcut exerciţiile zilnic, de care am nevoie ca să nu mă simt „civil“.
Tot Gigi Căciuleanu spunea, referitor la dans, că acesta este un act care presupune un efort dureros, dansul nefiind relaxare, terapie. Tu unde te plasezi, pe această axă efort-plăcere?
Cînd lucram la Folia, tot cu Gigi, ne vorbea despre Bufon care ştie că lucrurile pe care le zice îl pot costa viaţa, spune adevăruri care trebuie îmbrăcate în funcţie de rege. Pe el îl costă ce face. Muchia asta de cuţit pe care se joacă tot timpul îl poate tăia oricînd. Aşa e şi în profesia aceasta atunci cînd te costă ceea ce faci, pe spectator îl atinge aşa cum trebuie. Orice spectacol de-ale lui Gigi este o inginerie a minţii, a trupului şi a sufletului. Totul e extrem de riguros, ca şi cînd ar fi desenat cu peniţa. Şi ca să functioneze, trebuie să fii într-o febrilitate permanentă. Dacă pe mine nu mă costă, pe cel care se uită la mine nu-l mai interesează. Ceea ce faci pe scenă poate fi numai în felul acela, şi nu oricum altcumva. Şi asta presupune efort şi precizie ca tu să faci lucrurile doar în acel unic mod posibil. Nu e o meserie pe care să o fac în timpul liber. Probabil că sînt artişti care o pot face ca pe o modalitate de petrecere a timpului liber, dar eu nu. Eu am nevoie de repetiţii, am nevoie să înţeleg, să greşesc, şi să greşesc la repetiţii, nu în faţa oamenilor. Actoria este o profesie care se face în urma unei analize, a unei introspecţii riguroase.
Îţi este greu să treci de la starea necesară unui spectacol de teatru la cea cerută de un spectacol de dans?
Dacă la repetiţii ţi-ai stabilit foarte bine ceea ce ai de făcut în timpul unui spectacol şi îţi ştii traseele, motivaţiile personajului, te poţi concentra cu mai mare uşurinţă înaintea unei reprezentaţii, fie că e teatru, fie că e dans. Da, sînt eforturi diferite, dar atunci cînd ajungi să le înţelegi, ele devin parte din tine. Fiind o profesie cu caracter introspectiv, te preocupă foarte tare de ce reacţionezi într-un fel, de ce alţii reacţionează atît de diferit de tine şi tot timpul eşti într-o continuă cercetare a ta. Cauţi în fiecare rol noi valenţe ale tale.
Simţi că te costă mai mult unele roluri decît altele?
Da, categoric. Eu sînt norocos că pot să fac lucruri diferite. Joc Poezia visului, un spectacol de Miriam Răducanu, după poezii de Emil Botta, la unteatru, care nu se poate compara cu nimic. Conceptul artistic al doamnei Miriam Răducanu îl face să nu semene cu nimic. Şi spectacolele pe care le fac la Naţional mă costă, doar că în altă direcţie.
Te imaginezi ducînd mai departe acest stil de lucru, transmiţîndu-l generaţiilor care vin din urmă?
Sînt conştient că sînt mulţi oameni, ca Gigi Căciuleanu, Miriam Răducanu, Horaţiu Mălăele, Ion Caramitru, care au investit mult timp şi mulţi nervi în mine. Şi dacă e să înţeleg lucrurile pe care le fac, le înţeleg datorită lor. Aşa că mi-aş dori ca şi eu, la rîndul meu, să dau mai departe lucrurile pe care le-am învăţat. Nu fac parte dintr-o generaţie care s-a născut în mod spontan, nu cred că lumea începe şi se termină cu mine. Actoria e o meserie pe care o faci şi contaminîndu-te. Cînd am fost la audiţie la Gigi Căciuleanu, n-am avut cum să nu fiu fascinat de felul în care nu te punea să faci lucruri, ci el se arăta pe el, îţi crea ţie contextul de a fi liber, de a nu fi încordat la o audiţie. Cred că e o dovadă de o mare înţelepciune din partea unui artist. Ştiu că înaintea mea au fost oameni datorită cărora înţeleg ceea ce fac, oameni care au descoperit lucruri datorită cărora mie îmi e acum un pic mai uşor.
Miriam Răducanu este o artistă pentru care contextul istoric a avut o mare greutate în formarea ei, ea însăşi spunea că drumul pe care a mers nu a fost ales atît de ea, cît de istorie. Cît de mult te-a influenţat pe tine contextul istoric în care ai evoluat?
Aceste lucruri merg mînă în mînă, te naşti într-un moment istoric, pe care, din păcate sau din fericire, nu ţi-l poţi alege. Dar e o iluzie necesară uneori să crezi că tu eşti cel care face ca lucrurile să se întîmple. În cazul meu, profesia m-a ales pe mine. E drept că am spus da în anumite contexte şi am ştiut să merg mai departe, dar mi s-a dovedit că de fiecare dată cînd ţin cu tot dinadinsul să mi se întîmple anumite lucruri, oricît de mari sînt eforturile pe care le fac, acestea nu se vor întîmpla, dacă nu sînt făcute să se întîmple. Poţi să o iei şi ca pe o formă de relaxare, adică tu îţi faci treaba ta, ştii că în fiecare zi ai de făcut anumite lucruri şi, cînd e să se întîmple ceva, se întîmplă. E bine să nu te prindă nepregătit, să fii exersat, să îţi faci temele. E şi acesta un exerciţiu, trebuie să înveţi să ai răbdare. E ceva nou pentru mine, pentru că mult timp nu am avut răbdare, voiam să merg în întîmpinarea lucrurilor. E drept că, atunci cînd îţi place ceva, un text, ajunge să te „bîntuie“, să trăieşti în el.
Pe tine ce text, ce proiect te „bîntuie“ acum?
De cînd sînt angajat la TNB, îmi doream foarte tare încă un proiect cu Gigi Căciuleanu şi acesta a venit cînd mă aşteptam mai puţin. Cu adevărat asta mă bîntuie acum. Întîmplarea face ca tot acum să lucrez la un film, cu regizorul Dinu Tănase, filmările sînt în februarie şi martie şi încerc să îmi canalizez eforturile în aceste direcţii.
Cel mai recent proiect al tău cu Gigi Căciuleanu, L’om dada, va avea premiera în martie, la TNB. Ce presupune pentru tine această nouă colaborare?
Spectacolul L’om dada este, pentru mine, o încununare a celorlalte întîlniri pe care le-am avut pînă acum cu Gigi Căciuleanu. Este deja al patrulea spectacol la care lucrează cu mine. În primul rînd, este un spectacol care are la bază textul lui Tristan Tzara, Omul aproximativ, şi sînt uimit de cît de dadaişti sîntem cu toţii, de cele mai multe ori fără să ştim. Aşa se face că am fost cucerit imediat de propunerea lui Gigi şi că sînt foarte entuziasmat. Cred că şi spectactorii se vor regăsi şi că le va face mare plăcere acest spectacol care se va juca începînd cu 11, 12 şi 13 martie, la Sala Atelier a Teatrului Naţional.
Lucrezi şi în teatrul independent, şi în cel de stat. Cum ai făcut trecerea între cele două spaţii şi cît de greu e pentru un actor tînăr să ajungă din sfera independentă la stat?
Mai toţi actorii care ajung într-un teatru de stat au început în spaţiile independente. Eu mai întîi am jucat la Teatrul Desant, unde am făcut un spectacol cu Ioana Păun, Made in China. Tot cu grupul Tanga Project am mai jucat la Teatrul Foarte Mic, am jucat la Green Hours, mai apoi am jucat la La Scena, acum joc la unteatru şi am jucat în mai toate podurile şi cluburile din Bucureşti. După care am ajuns la Gigi Căciuleanu, în D’ale noastre, şi apoi domnul Ion Caramitru m-a angajat la Teatrul Naţional. Ştiu foarte bine cît de greu e să lucrezi în teatrul independent, să te ocupi de tot, să vii să îţi pui decorul, luminile, să îţi faci singur tehnicul, să îi schimbi pe oamenii de la tehnic şi de fiecare dată să le explici celor noi ce trebuie să facă. Mi-aduc aminte că la început făceam liste, ca nu cumva să uit ceva acasă. Efortul cîteodată depăşeşte plăcerea de a juca în teatrul independent. Cea mai mare satisfacţie în teatrul independent e atunci cînd ai sala plină. Dar e o satisfacţie pe care o trăieşti destul de rar, din păcate.
Se vorbeşte adesea despre carenţele sistemului de învăţămînt românesc. Cum te raportezi la şcoala de teatru pe care ai urmat-o tu, ce ai fi vrut să îţi ofere şi nu ai primit?
De cum am intrat la facultate, mi-a fost clar că avea să îmi fie greu să profesez în acest domeniu, ca atare am încercat să profit cît mai mult de toate ocaziile care mi s-au ivit. Am terminat la Adriana Popovici, i-am avut asistenţi pe Marius Gâlea şi Liviu Lucaci, care ne-au făcut conştienţi, încă din perioada facultăţii, că, dacă noi aşteptăm să ni se întîmple ceva, nu o să se întîmple niciodată. Dacă aşteptăm ca un coleg scenograf să ne facă costumul, e posibil să rămînem fără costum. Dacă aşteptăm ca şcoala să vireze nişte bani ca să avem decor, e posibil să rămînem fără decor. Ca atare, eram învăţaţi că trebuie să facem noi să se întîmple aceste lucruri, ceea ce mi-a prins foarte bine. Trebuie să înveţi să depinzi de cît mai puţini oameni, mai ales la început. E un haos căruia trebuie să înveţi să îi faci faţă nefiind haotic.
Interviu realizat de
Silvia DUMITRACHE