Soarele a apus şi domnişoara Kamila stă pe scară

După moartea lui la fel de împănată cu elemente mitice precum i-a fost şi viaţa (nu mai spun povestea premoniţiei din eseul Flautul fermecat, care implica zborul de la un anume etaj IV, nici pe cea a porumbeilor care trebuiau hrăniţi), Bohumil Hrabal s-a transformat în Scriitorul European par excellence, model recunoscut al unui Philip Roth, în proza căruia, e drept, mai ales în pasajele „turbionare“, poate fi regăsit cu uşurinţă.   Născut în 1914, la Brno, Hrabal a putut susţine, fără a fantaza prea mult, că a apărut la timp pentru a duce la groapă Imperiul Austro-Ungar. Dar şi destinul acesta de gropar, acordat lui de către divinitate, i s-a potrivit ca o mănuşă, dat fiind că în prozele sale numai meseriile acestea „minore“ pot lăsa spaţiu de acţiune/ flecăreală/filozofare personajelor picareşti care străbat secolul trecut şi spaţiul Europei, în căutarea zonelor simbolice ce nasc umorul. Hrabal avea o teorie: umorul acesta (inevitabil, dar şi hrănitor) e direct proporţional cu seriozitatea oamenilor. Cu cît ne luăm mai mult în serios, cu atît mai pasibili de ridicol sîntem.   Vă amintiţi, desigur, morga cu care Domnul Skrivanek îi povestea lui Ditie că l-a slujit pe regele Angliei şi că meseria […]