Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
SOFTUL ROMÂN. Aşa şi pe dincolo
- 08-01-2014
- Nr. 705
-
Şerban FOARŢĂ
- Rubrici
- 24 Comentarii
A fost o vreme cînd o parte din brava noastră opoziţie (post-, evident, nu ante-decembristă!) îşi defula amărăciunea, frustrările sau disperarea prin intermediul unor sumbre şi monotone diatribe contra „neantului valah“. Reputaţiuni, ba chiar cariere politice (şi lucrative) sau, dacă vreţi, televizuale, se datorează unor astfel de profitabile pamflete, pe care masochiştii neaoşi le savurau cu entuziasm: „Bine ne zice Cutărevici!“ era, de obicei, sloganul diverşilor rataţi români, justificîndu-şi, în sfîrşit, eşecul propriu prin acela, obştesc, al seminţiei lor. În paranteză fie spus: faptul că însuşi comunismul era o sursă a ratării, chiar şi în caz de reuşită pe plan îngust-profesional, fusese, între timp, uitat, – marele fiasco metafizic fiind, mai prestigios, desigur, decît un handicap istoric. Nicasienii anilor din urmă ai lungii ere ceauşiste (alţii decît, mult mai subtili, un Liiceanu sau un Pleşu) erau, de-acuma, cioranieni, complexul superiorităţii sau, cel puţin, al suficienţei vernacular-nosotrosiste fiind rapid înlocuit, într-înşii, prin contrariul său. Vreo nouă-zece săptămîni, a fost în vogă Drăghicescu, – ce, pentru apetitul lor, era, de fapt, un pis-aller, incomparabil cu prestaţia valahoclaştilor mai noi (şi, eo ipso, superiori). Mai straniu era, însă, faptul că paschinadele acestea veneau din partea unor inşi ce dezavuau cu vehemenţă obsesiile […]
Mille mercis!
A existat, autor – Nicuţă Tănase (dacă nu mă trădează memoria) un soi de humorist oficial, la vremea lui. Am ţinut-o-n mînă dar la o vîrstă la care nu aveam referenţial, neapucînd a citi, pînă atunci, Biblia. Oricum, n-avea cum mă distra cîtă vreme îşi rîdea de ceea ce era sfînt pentru Baba mea, care mă ducea duminical de mînă, la biserica din Cimitirul Românesc.
Maestre Foarţă şi stimat concitadin al meu, şi Vulgata, şi Biblia veselă sînt părţi ale unei triste biblii, cred. Vulgata ar fi replica sferto (nu semi, vă rog frumos!) doctă românească, la Vechiul Testament – istoria Poporului ales. Faţă de acela, al nostru popor e ne-ales – că n-avu noroc, istoriceşte vorbind, probabil.
După cum, Biblia veselă ar fi mai curînd Halimaua decît Cartea evangheliştilor vestind o nouă credinţă. Un haloimăs, în care ne bătem pastrama de noi înşine, dacă tot sîntem din neam ne-ales.
De aici, năzuinţa în pruncul acela – prinsă şi de Goga, în Clăcaşii. O speranţă perpetuă în re-naştere ca neam ales. Evident, una etern amînată cîtă vreme alegerea nu ne aparţine.
În schimb, fericită – soarta glumelor! În anii studenţiei mele, circula poanta asta – cum că Scrisoarea lui Neacşu de la Cîmpulung era prima dovadă istoric atestată a naturii delatoare a românului.
În replică – şi fiindcă tot aţi pomenit despre – Jurămîntul de la Strassbourg nu-i defel previziunea unei vocaţii fratricide, la franţuji. Lipsiţi de imaginaţie, probabil, iau acel document ceea ce este – cel mai vechi (pînă la noi descoperiri, căci trebuia să fim prudenţi de cînd ni se tot schimbă strămoşii şi vatra omenirii) document în limba franceză („primul” îi zic ei). Cum „primul” îi zicem şi noi scrisorii za lucru’ turcilor. Dar haloimăs ne-mpinge a specula – însă şi primul denunţ al unui român „acoperit informativ”.
În privinţa dreptei înţelegeri a Mioriţei, eu unul m-am resemnat – de la resemnarea mioritică mi s-o fi trăgînd. La ce să tot aştept re-naşterea aceea, cînd covîrşitoare parte a românilor cît de cît instruiţi ştiu despre Eminescu că a murit nebun? Cam atît. De mă şi mir cum de resemnării mioritice nu-i este pereche nebunia luceferească a stelelor verzi pe pereţi, întru întregirea profilului psiho-socio al românului – dintotdeauna, de pretutindeni.
@ Şerban Foarţă
Primele mele contacte cu Rilke talmacit in romaneste au fost ‘mediate’de acel volum special din anii 60’s care-i includea (printre altii) pe traducatorii Jebeleanu si Maria Banus.
Adinca recunostinta pentru detaliile biografice ale lui Mihail Nemeş. Trag nadejdea ca, desi price comentarii ar fi din zona futilitatii, eu gasesc potrivit spun despre Mihail Nemeş: EXTRAORDINAR OM!
Că termenul „smerenie” implică, în română, şi o doză de „ipocrizie”, e cât se poate de firesc. Valorizarea slavonismelor, în limba noastră, e una de ordin, îndeobşte, negativ; la acest fapt adăugându-se, adesea, un anticlericalism făţiş sau doar latent, coroziv sau, numai, umoristic… „Humilitatea”, dacă am fi moştenit-o, iar nu s-o fi împrumutat nu prea demult, ar fi avut, pesemne, o soartă asemănătoare, – în ciuda unei „demnităţi abstracte” (expresia e a lui G. Călinescu) proprie, în cazul nostru („geantă latină, dom’le!”), vocabularului (neo)romanic. Or, dat fiind scepticismul poporan faţă de „smerenia” clericală, „l’humilité”, ea însăşi, poate fi interpretată, la rigoare, drept o penibilă „tartuferie”.
E o imprejurare, nu stiu cand-cum, in care Napoleon zice: „Les circonstances ? C’est MOI – les circonstances!”. Daca te gandesti, smerit era, Napoleon -care „asuma”. Pe noi circumstantele ne scapa de responsabilitati (pentru ca sunt, intotdeauna, CEILALTI- circumstantele, adica). Humilite este intr-adevar, un pic altceva decat „smerenie” care poate presupune si o oarecare ipocrizie… „Smerenia SINCERA” ar iesi in fr, „humilite”.
Bibliografie N. M. (din aceeaşi sursă): 1. Rainer Maria Rilke: Opera poetică – integrală absolută – peste 47000 versuri. 2. Johann Wolfgang Goethe: Opera poetică – cca. 26000 versuri + Faust. 3. Georg Trakl: Opera poetică – integrală absolută – cca. 5500 versuri. 4. Arthur Rimbaud: Opera poetică – traducere integrală – cca. 4500 versuri. 5. Eduard Mörike: cca. 4400 versuri 6. Oskar Loerke: cca. 3900 versuri. 6. Hugo von Hofmannsthal: cca. 3400 versuri. 7. Georg Heym: cca. 2800 versuri. 8. Richard Dehmel: cca. 2600 versuri. 9. Paul Valéry: Album de versuri vechi, Tânără parcă, Farmece – traducere integrală – cca. 2500 versuri. 10. Guillaume Apollinaire: Alcooluri, Bestiarul, Vitam impendere amori – traducere integrală – cca. 2500 versuri. 11. Conrad Ferdinand Meyer: cca. 2000 versuri. 12. Ernst Stadler: cca. 1300 versuri. 13. Gérard de Nerval: Opera poetică – traducere integrală – cca. 1100 versuri. 14. Else Lasker-Schüler: cca. 1000 versuri. 15. Ricarda Huch: Rime de dragoste și altele – cca. 900 versuri. 16. Gottfried Benn: cca. 700 versuri, ş.a.m.d. Este autorul unui dicționar de rime și asonanțe.
Cu o biografie de scriitor american (din prima parte-a veacului trecut), viaţa lui Mihail Nemeş e una de natură să-i culce la podea pe mai toţi literatorii noştri bursieri până la 90 de ani!
< S-a născut la 12 noiembrie 1944, în localitatea Siliștea Crucii, județul Dolj, fiind fiul Ioanei și al lui Gheorghe Nemeș, morar. [...] A urmat școala generală în satul natal, apoi școala profesională a Grupului Școlar Electroputere din Craiova (1958-1962), calificându-se ca matrițer-sculer, meserie pe care a practicat-o (cu o întrerupere pentru satisfacerea serviciului militar) paralel cu frecventarea cursurilor liceale la Școala Medie nr. 3 din Craiova (1962-1964, 1966-1968). Și-a continuat studiile la Facultatea de Filologie, secția română-franceză, a Universității din București în perioada 1968-1972, funcționând după licență ca profesor de limba franceză la liceul din Baia de Arieș, în perioada 1972-1978. Spirit nonconformist, renunță la catedră și, retras în satul natal, se dedică exclusiv tălmăcirii unor mari poeți de expresie germană și franceză. Viața îi este marcată de alternanța între activitățile neintelectuale - va fi miner la Baia Borșa (1984-1985), matrițer la Băilești (1985-1987), morar la Siliștea Crucii (1994-1999) - și încercarea de revenire la profesia sa de bibliotecar la Întreprinderea „Nicovala” din Sighișoara (1987-1991), profesor de franceză și română la școlile generale din Albești (1991-1993) și Archita (1993-1994, din 1999 până la moarte [2005]) în județul Mureș -, preocuparea permanentă rămănând, în tot acest timp, activitatea de traducător. >
Orice comentariu e futil.
Stimată Doamnă, întrebarea dvs necesită un mult prea lung răspuns şi, mai cu seamă, nu prea compatibil cu statutul unor comentarii polemice,-ndeobşte, sau frivole.
Va trebui, deci, să fiu succint.
La întrebarea dvs, şi anume „o fi, oare, humilitatea […] în aceeaşi paradigmă cu smerenia”, răspunsul meu (ce nu sunt, totuşi, un expert în cazuistica teologală) ar fi, pe scurt, acesta: da, la nivel denotativ; mai puţin, însă, la acela, conotativ, – mai vag, mai inefabil.
Termenii graiului liturgic românesc sunt de origini diferite, cei elineşti sau slavoneşti (adică cei de sursă orientală, ce va să zică ortodoxă) prevalând asupra celor, rarisimi, latineşti, – astfel făcându-se că „şcoala latinistă” a avut trecere în exclusiv Biserica uniată.
Ceea ce pentru ortodocşi este, de pildă, „Sfântul Duh”, e „Sfântul Spirit” pentru, mai „latinişti”, greco-catolici. – De unde şi faptul că „duhovnic(eşte)” e, doar în parte sinonim, cu „spiritual” (sinonimie absolută, de altminteri, neexistând nici cel puţin în cazul unor termeni tehnici interşanjabili până, numai, la un punct: „argintul viu” e bun în poezie; „hidrargirul”, într-un doct jargon; „mercurul”, în limbajul chimic unanim (nu fără, nici acesta, diverse conotaţii de ordin mitologic, astrologic, astronomic ş.a.m.d.).
Întorcându-ne, în sfârşit, la „(h)umilitate” şi „smerenie”, voi spune ca şi dvs că „paradigma” lor este aceeaşi; lingvistic, însă, mai puţin, în măsura-n care nu trec testul interşanjabilităţii, cum spuneam.
Or, dacă limba este „casa fiinţei”, limbajul nu e doar un mijloc (pragmatic) de comunicare; astfel făcându-se (cu un exemplu cam trivial) că, înjurând, roşim în, numai, limba noastră, – în celelalte, când le ştim, făcând-o cu dezivoltură (pentru că nu avem senzaţia că încălcăm o interdicţie, un tabu).
Rămâne să punem într-o paralelă „humilitatea” şi „smerenia”, graţie Psalmului 22 [21], – care, în”Vulgata”, sună astfel: „Salva me ex ore leonis/ et a cornibus unicornium humilitatem meam”; iar în arhaica „Psaltire” dosofteiană, – după cum urmează : „Leul gura să i să despice,/ Inorogii coarne să le pice,/ Să li să tâmpască sămeția”. Or, termenul din urmă, „sămeţia”, este echivalent cu „nesmerenie”.
P.S.
Am scris acestea înainte de a citi mesajul ultim. – Mulţumiri!
Nu pot să nu vă dau dreptate: „De gustibus” e un principiu estetic greu de contrazis. – În rest, fie cum spuneţi dvs: lectura a cât mai multe (în cazul nostru, româneşti) versiuni ale poemelor lui Rilke ar fi un lucru îmbucurător…
„Duelul” incita, insa castigul cel mai mare ar fi al acelora care il pot citi mai intai pe R.M.Rilke si abia dupa aceea versiunile romanesti; dupa trecerea unui text dintr-o limba A intr-o limba B pe cine „citesc”, de fapt? Criticii nici nu au ce cauta pe teritoriul acesta. In cel mai fericit caz, un critic dintre aceia care – prin intermediul versiunii pe care o citeste, ar vorbi despre propria traire si despre ce isi poate adauga la cunoasterea proprie, gratie faptului ca i se acorda sansa de a „citi” o versiune sau alta. (prin cuvantul „versiune” gandindu-ne la celalalt, desigur) De pilda aici: gerunziul acordat „razande” ma cutremura, pe cand „cu rasul in gura” este doar un dulce zambet amar; imi mai da un ragaz… Si-mi raspund alte cuvinte: „purtam cu totii o boala in strune…”. Fiecare versiune contine un adevar. Imi convine in forma transanta „Mare e moartea”? sau in forma care amana deznodamantul „Mare e moartea peste masura”?, unde „peste masura” imi pare inutil. Si as reciti, pana mi-as da seama care este cea mai buna varianta care-mi spune, in structura de adancime, „aminteste-ti ca vei muri”.
…doar De Gustibus. Pun si eu versiunile care-mi plac mai mult:
Sunt ca un steag înconjurat de zari.
Simt vânturile care vin din departari;
le voi trai în timp ce lucrurile jos nici nu se misca;
usile se-nchid înca domol si-n sobe-i tacere;
nu tremura înca ferestrele si praful e des.
Eu stiu de pe-acuma furtunile si sunt zbuciumat ca o mare.
si ma desfasur si-n mine m-avânt
si ma desfac din mine si sunt
singur în furtuna cea mare.
Mare e moartea
peste masura.
Suntem ai ei
cu râsul în gura.
Când, arzatoare, viata
ne-o credem în toi,
moartea, în miezul fiintei,
plânge în noi.
Tocmai am degustat de la Domnia-Voastra „Nasterea Domnuluii” si „Tarziu de toamna venetiana”. Cred ca ne-am bucura amandoi daca „duelul” nostru ar incita pe cat mai multzi sa-l citeasca pe Rilke in cat mai multe versiuni romanesti.
O, da, facusem deja legatura la care, cu o grija pentru care va multumesc, v-ati intors pentru a ma lamuri. Vazusem deja legatura. 🙂 Insa acum indraznesc a scrie aici o alta idee: o fi, oare, humilitatea asupra careia mi-ati atentia, in aceeasi paradigma cu smerenia?
Iată cele două tălmăciri din R.M. Rilke (v. „Cornul abundenţei”, Ed. Humanitas, 2013), penalizate de cutare cititor (şi „forumist”) al OC, – anume PRESENTIMENT:
„Sunt ca un steag ce flutură departe.
Presimt vântoasa şi, de ea, am parte
când dedesubt nimic nu mişcă încă:
uşile-ncet se-nchid şi,-n case,-adâncă
e tihna; şi nici gând de geamuri sparte.
Atunci ştiu că-i furtună şi înecul
mă paşte; şi recad în mine însumi
ca marea; şi sunt singur pe de-a-ntregul
şi,-n marea hulă, nu se-aude plânsu-mi.”;
şi VERSET FINAL:
„Mare e moartea! – Noi
râzânde guri îi suntem;
de gândul că în toi
ni-i viaţa, ne pătrundem.
Ci unde să ne-ascundem
când moartea plânge-n noi?
O sa caut Faust-ul lui. Asa este, la Blaga (le stiu pe dinafara de multzi ani de zile) avem:
Tot ce-i vremelnic
E numai simbol
Inaccesibilul
Fapta devine-n ocol
Inefabil, deplinul
Izbanda-i aci
ETERN-FEMININUL ne-naltza-n tarii.
Si pe Mihail Nemes il anticipa Baudelaire in;
Atatea flori dau in zadar
Parfumul lor subtil si rar
In taina si-n singuratate
Titlul exact al cărţii invocate (traducătorul căreia e omagiat, de mine, într-un epigraf) este: Rainer Maria Rilke, „Opera poetică”, traducere de Mihail Nemeş, ediţie îngrijită de Dan Flonta, Editura Paralela 45, 2007. (Volumul a apărut postum, Mihail Nemeş trecând dincolo în 2005, la numai doispezece luştri şi un an.
Cât despre Corus miysticus, cu care se încheie „Faust”, versiunea lui Mihail Nemeş este următoarea:
„Pururi-vremelnicul/ Pildă e numai;/ Aici neprielnicul/ Faptă acuma-i;/ Aici îşi dă plinul/ Tot ce-i de nespus;/ Etern-femininul / Ne trage în sus.”
Ea e mai expresivă decât a lui Doinaş, – mai puţin ultimul distih, identic cu-al acestuia din urmă (ce mă făcea să ricanez, cândva, într-astfel: „Etern-femininul/ Ne trage în piept”!).
Le-o prefer, ceva mai inexactă, însă, în sens bun, mai calofilă, pe-a lui Blaga: „Etern-femininul/ Ne-nalţă-n tării”. (Sau cam aşa: citez din amintire.)
Antifraza, maestre. Dar stiind ca „Cutarevici” publica acolo nu m-am putut abtzine. Ma bucur ca am aflat (pacat ca atat de tarziu) ca a existat un Mihail Nemes – uluitoare lista poetilor tradusi! Nu inteleg cum n-am intalnit pana acum nici un volum de-al sau, desi sunt din cand in cand vizitator al librariilor. M-ar interesa de exemplu cum a tradus celebrul final cu das ewig Weibliche. In asteptarea raspunsului promis va admir cum perseverati in a exemplifica versurile:
M-atarn de tine, Poezie
ca un copil de poala mumii
sa trec cu tine poarta humii
spre insula de vesnicie.
Stimată Doamnă, am uitat să fac fireasca legătură între „humilitatea” locului de veci şi „înhumare”.
Moartea ne face una cu pământul, – mormintele,-n principiu, neavând, ipso facto, umbră.
Am inteles; prea ma suparasem candva, se vede treaba, pe o anume stare de fapt.
Stimate domnule „lucid”, când voi avea mai mult răgaz, vă voi răspunde mai pe larg (şi pe măsură).
Până atunci, vă mulţumesc şi pentru laude, şi pentru probozenii, – pe care pot (sau nu) să le accept.
Inacceptabilă e, pentru mine, invectiva (care aduce-a delaţiune, – de nu-i cumva o antifrază!) la adresa unei edituri inomabile, pentru domnia voastră, – pe numele-i faimos „Humanitas”…
De-a lungul a vreo zece ani de zile, am publicat, acolo, cinci sau şase cărţi, – fără să fi ajuns nici (sper din suflet) un „ticălos”, nici mai „de dreapta” (dacă dreapta este o ocară), nici „băsist”.
Cât despre acel critic care… ş.a.m.d., eu, unul, cred că nu se va găsi.
Pe curând!
Stimată Doamnă, nu cred că,-n poezie, până şi-n poezie, este absolut obligatoriu ca sensul figurat (sau aluziv, devenit, adesea, „şopârlistic”) să prevaleze asupra celui literal… „În dosul stânii ” e „în dosul stânii”, locul lăcaşelor de veci nefiind, oricum, în avanscenă. Cimitirul e, de obicei, mai dosnic, mai „în dosul stânii”, dacă vreţi, când nu de-a dreptul extra muros, cum întâmplă-se în mediul citadin, – în, bineînţeles, principiu. („Margine”, în anumite zone, e, de altfel, un sinomin pentru „cimitir”!) Acest „în dosul” nu trădează, aşadar, din parte-ne, vocaţia unei specifice umilităţi, – „(h)umilitatea” (ce-şi are originea-n „humilis”, provenienţa căruia e „humus”) fiind, mai degrabă, a lăcaşului de veci (dincolo de lipsa de măsură şi de bun-simţ a unora dintre acestea).
In aceasta superb de insorita duminica am gasit la un „Carturesti” acest volum de „Poeme in transpunerea lui Serban Foartza”, trufanda pentru orice iubitor adevarat de poezie. Cred ca e prima oara cand citesc o traducere a poemelor „frantzuzesti” care, poate si fiind in premiera, mi-a placut mai mult decat traducerea „nemtzestilor” – sa vad daca la recitire se pastreaza impresia. La „nemtzesti” stacheta a fost inalt ridicata de Phillippide si Blaga, si, la o oarecare proximitate, Maria Banus. Mi-au placut cele doua „venetziene” (a doua dupa tabloul parca al lui Tizian, l-am vazut dar mi se amesteca in memorie muzeele), Regele lepros (exceptional), Daca te tulbur, Doamne…, Nasterea Domnului. De gustibus…. dar mi se par ratate Versetul final (Blaga e totusi Blaga) si hoelderlinianul Presentiment. La celebra Toamna imi suna cam neplacut „vinele albastre”, nu stiu daca se regasesc in original.
De la „frantzuze” vreau sa citez Poate ca ramurile…., pandantul dupa mine al „nemtzoaicei” Toamne:
Poate ca ramurile cele mai de sus
sunt radacini band cerul, – pentru Ingeri;
iar radacinile adanci, de ulmi sau sangeri,
sunt niste calme culmi…De-acolo sus,
nu-i straveziu acest pamant pe langa
un cer precum o sfera plina oare?
Pamantu-ardent necontenind sa-i planga
pe mortzii dati uitarii,-ntre izvoare…
Desi publicat de o editura ticaloasa de dreapta si basista, cred ca se va gasi un critic de la OC sa contra-exemplifice cu acest regal poetic mult-discutata criza a literaturii.
Problema este ca intr-o zi, pe cand studiam la clasa „implicatiile de ordin stravechi: cultual sau initiatic” din balada,m-a intrigat brusc dorinta/atitudinea aceea pentru ingroparea „in dosul stanii”; pesemne in ziua aceea (un an in urma) ma prea suparasem pe vremi, pentru ca imi amintesc ca m-am intrebat chiar asa: „nu cumva, Doamne, iarta-ma, ne prea urmareste pe noi dorinta de a ramane in dosul stanii?”; cuvintele acestea – in dosul… – nu mi-au mai parut deloc nevinovate sau legate doar de „exigentele” rimei.
Doamnă, vă mulţumesc pentru mesaj… Nu înţeleg, însă, care-i problema cu „în dosul stânii”. -V-aş ruga, deci, să fiţi mai explicită, căci mă intrigă şi pe mine, acum, posibila „problemă”.
Bine (ca) v-am (re)gasit si-mi pot aminti din nou ceva din farmecul sasilor din Kronstadt, precum si o veche nedumerire pe care n-am prea avut cu cine sa o dezbat: cum e cu ramanerea aceea „in dosul stanii”? Va multumesc pentru hohotul de ras care m-a pus in miscare, intr-o zi cenusie, la vederea scenei din trenul de mai sus; ca si pentru celelalte provocari pe care le aflu in poveste.