SOFTUL ROMÂN. Băieţii şi băieşii
- 26-02-2014
- Nr. 712
-
Şerban FOARŢĂ
- Rubrici
- 15 Comentarii
Hermeneuţi ce se ignoră, tiranii (şi complicii lor) descoperă, la mai tot pasul, subînţelesuri, dedesubturi, alegorii, şarade, cifruri, semnificaţii invelate, mesaje criptice, „şopîrle“ (pe care, dintr-o nevoinţă defulatorie imperioasă, le caută cu lumînarea şi cititorul „de pe stradă“.) Sens literal şi/sau lectură ingenuă, „paradiziacă“ (tot astfel cum şi gest firesc, adică nepremeditat şi, in extremis, gratuit), e limpede că nu există pentru aceşti mari posedaţi ai exegezei permanente. Paranoizi şi, ca atare, prea-vigilenţi şi susceptibili (ca şi, în rest, catacombali), după asemenea maeştri într-ale subtextualităţii (şi după cei ce le fac jocul: sfetnici de taină, cenzori, sicofanţi), nimic nu este neinterpretabil. Sub, din păcate, acest veşnic avertisment cominatoriu, anume „se interpretează!“, mi-am trăit, eu, copilăria (şi anii, nu puţini, de după). Spărgeai un ochi de geam cu mingea, luai notă proastă, 2 sau 1, la, sacrosanctă, limba rusă, te apropiai (e-un fel de-a zice) de prohibitul, de proscrisul mal (stîng) al Dunării avîndu-l, pe dreapta ei, pe Iosip Broz, – acestea se interpretau. Era taman ca în cutare caricatură din Urzica: un cubanez, suflîndu-şi nasul (într-o batistă mare, albă), e acuzat de un sticlete cum că aceasta-i o ofensă la adresa generalului Fulgencio Batista (satrapul, de atunci, al Cubei). Satiră […]
Multumesc, maestre! Mi s-a facut un dor de vremea Linii de Aur…
Vă mulţumesc şi vă dau în dar o poezie în care cele două Ordine fac casă bună:
ORDINE ŞI MEDALII
În furou, ca-n Renoir,
roz-bonbon cu frufru,
că ţi-e teamă să nu
se topească-n benoar
de fondantă ce e,
în cada aproape
rotundă, cu ape
de scoică pembé,
în care, spun răii,
stă zilnic întinsă
ca să fie distinsă
cu Ordinul Băii, –
pe-al Jaretierei
purtându-l şi după
ce iese din jupă
în dreptul noptierei
din lemn scump de laur,
când poţi s-o contempli
şi tu, ca toţi membrii
Lânei de Aur.
Ma gindesc ca I s-a propus alegerea intre cele doua, si ca S-a gindit – prin consilieri, avertizat – ca-i preferabil cu baia decit cu jartiera (mai ales, aflind de unde provenea Jartiera, cum si vorbele consecutive: Honny soit qui mal y pense! Chiar si dv, maestre, puteati pune deviza asta pe pagina 1 a fiecarui manuscris trimis la publicat, ca descintec).
Tiranul nu se naste, se face; dintr-un material numit Tyranosaurus, al carui secret de fabricatie demult a disparut, de ajunse confectia la nivelul de intelegere al cirpacilor.
Numai ca, in indepartatele vremi ale Baii, toti se scaldau in aceeasi apa – de unde, si vorba „A aruncat si copilul odata cu apa din copaie”. Ia sa-I fi sugerat cineva orgia stramoseasca a Petrecerii burlacilor, S-ar mai fi incumetat? Bine, si singur o putea gindi daca macar citea Princepele, carte aparuta la momentul potrivit (nu al lui Machiavelli, al lui Eugen Barbu, care nici macar un titlu propriu nu se ostenea a gasi pentru o carte de furat).
As reabilita gestul regal care L-a imBaiat – e de o (aproape) indicibila ironie de pura rasa anglo-saxona.
Vă mulţumesc şi parcă v-aş transcrie traducerea unui… limerickan, – referitoare nu la cenzori, ci la proşti:
Un japonez, la rime nix,/ Era chinez la limericks;/ Căci, zicea el:/ „Eu n-am alt ţel/ Decât să vâr în versu’ ultim atâtea vorbe,-ncât acesta să dea, până la urmă, chix.”
@ Domnului Şerban Foarţă
Cenzorul „analitic”, suflet zbuciumat, persevereaza si detecteaza si in post-modernism. Interventiile sale sint in buna traditie orwelliana , „perfect smirky jabs” (mult dincolo de Lewis Carroll’s Cheshire grin).
Prin spiritul celtic atit de ‘osmotic’ al lui Joyce, si intr-un limerick faux-diafan cenzorul isi poate gasi un diagnostic:
„…..One who is singing by your gate.
His song is softer than the dew
And he is come to visit you.
O bend no more in revery
When he at eventide is calling.
Nor muse: Who may this singer be
Whose song about my heart is falling?…”
Fiindca despre Ordinul Baii e, totusi, mai propriu sa vorbim in limba ‘promulgarii’, intru aceasta, o scena ‘balneara’ bíblica/vetero-testamentara de larg consum (nu e vorba, in speta, de baia globala din vremi noesti) isi poate da masura protocronica : BATHsheba at Her BATH. Urmare vizionarii acelui spectacol, riga David gave his order/s (of tha bath, of course… 2Samuel, 11:15..): “Puneti-l pe Urie in locul cel mai greu al luptei si trageti-va cu grabire inapoi de la el, ca sa fie lovit si sa moara” .
Probabil ca si in breasla (artists’ guild, ar zice unii pe la Hollywood) tyranosaurilor, nu toti sint egali (adica recsi), uneori nu-s egali nici cu ei insisi. Daca-l luam pe apexul lor, numit in antumitate (dar si in posteritate, vezi Aleshkowsky) ‘balshoi ucenii ‘) , putem fi surprinsi cind, hmmm, obiectiv si autocritic (in preambul, Marxism and Problems of Linguistics) admite ca nu poate da satisfactie deplina in domeniul lingvisticii (“avindu”-le, insa, pe ale marxismului…); pe de alta parte, discutind cu Eisenstein despre filmul Ivan Groznii, e cit se poate de in largu-i ca sa le dea lectii de arta (cinematografica si teatrala) regizorului si lui Cerkassov.
Nici eu nu stiu cine sunteti! Dar tocmai am vazut o „fata fara suras”; care se facea ca rade…
„un SORRISO”, per favore.
Doamnă/Domnişoară, nici eu nu sunt de acord cu faptul că tinerii n-au umor…
Dar, luându-vă foarte în serios, trebuie să precizez numaidecât că mă refeream la „tineri” nu în accepţiune strict biologică, dar ca mentalitate sau psihism.
Tinerii (de orice vârstă) au entuziasm şi, nu o dată, fanatism; nu au văzut prea multe (în caz că au văzut câte ceva); nu sunt nişte, aşa-zicând, învinşi, ce practică un soi de defetism în faţa avaniilor, – atâtea. Or, fie şi dacă nu e „politeţea disperării” (potrivit unei celebre definiţii), umorul este defensiv, blajin, amar ca experienţa vieţii, propriu unor, mai cu seamă, Stan Păţitu şi/sau unor seminţii perdante în faţa cezarilor fără umor (ca, să zicem, celţii sau ebreii).
Fără a fi bătrânicios, umorul are amărăciunea, osteneala
şi/sau timiditatea senectuţii.
Nu ştiu cine sunteţi, nici dacă aveţi faţă, – fiind un, pentru mine, „effacé”…
Astfel încât, parafrazând-o pe Alice din Minunezia, zic şi eu: FAŢĂ FĂRĂ SURÂS AM MAI VĂZUT; DAR SURÂS FĂRĂ FAŢĂ?!
P.S. Ea, Alice adică, se referea la RÂNJET.
N-as prea fi de acord cu faptul ca „tinerii n-au umor”… Va rog sa fiti mai clar.
Martori imi sunt bunul Dumnezeu si slovele scrise pe-aici, prin praf-in alta parte n-am
avut, nici dorinta, nici ocazia-ca am facut-o mereu fara ursuzenie. Doar ca, atunci cand, intr-o vara mult prea fierbinte, m-a impins dracu’ de la spate sa scriu vantului pe nisip, eram convins ca motivatia e chiar serioasa. Ba chiar, o datorie…Naivitate de amator.
Cat priveste avizul Expertului catre Amatori, nu pot sa nu-mi amintesc cum, taman pe-atunci si chiar Domnia Sa, era destul de…hotarat ursuz. Mai ales cu cei care, complet siderati de o astfel de inexplicabila pornire, au facut in fel si chip pentru a-i atrage atentia. Si, cum sa nu fii surprins, macar ca vremurile, in particular chiar vremurile Sale, nu erau chiar cele cand erau nedrept pedepsite nevinovatele Limericks.
Dar, precum bine stim, nu-i nicicand tarziu ca sa-ti (re)gasesti intelepciunea, mai ales
cand timpul (si timpurile) ti-o recomanda.
PS Sper ca Baiesu nu era cu baietii; macar ca „Tanta si Costel” ajunsesera subversivi.
Vă mulţumesc; dar vă atrag atenţia că nu sunt de părere s-o ţinem într-un râs (carpatin, – dacă acest confrate, mai mic, al dvs mai e cumva în viaţă!) Eu sunt adeptul unui, când e cazul, umor subtil şi relativizant, de natură să ne mai purifice întrucâtva de toxinele umorii noastre negre.
„Dezîncruntarea României” e, în schimb, o sintagmă admirabilă, cred eu, şi ar fi titlul unei cărţi făcând pandant cu aceea, mult mai încruntată, a junelui Emil Cioran… Ce nu putea fi, concepând-o, decât tânăr, – căci tinereţea n-are, în genere, umor.
Pentru a nu stiu cata oara, autorul face apel la dezincruntarea
Romaniei! Adevarat ca avem riduri multe. Dar le meritam, in mare parte, pentru ca ne enervam pentru fleacuri, si nu dam atentie lucrurilor cu adevarat importante (cum spunea Al. Paleologu).
Eu am citit Limerick-urile traduse de S. F., le-am savurat si vi le recomand tuturor!
După ’89, luându-mi – aşa-zicând – revanşa, am publicat textul în volum (cf. Edward Lear & Comp., LIMERICKS, Editura de Vest, Timişoara, 1992, p. 76). Din cauza vacarmului politic, această carte (neserioasă), ca şi atâtea altele (serioase), n-a prea atras atenţia… Foarte serioşi, cum suntem, cu fleacurile grave, n-avem vreme de amuzamente. Această ursuzenie, însă, nu ne poartă decât ursuzlâc…