Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
SOFTUL ROMÂN. Bucureşti-Băile Herculane, via Drobeta-Turnu Severin
- 19-04-2013
- Nr. 670
-
Şerban FOARŢĂ
- Rubrici
- 14 Comentarii
În 1978, mi-a apărut o carte de versuri, Simpleroze, cu un motto dintr-un poem de Max Jacob, Pour les enfants et pour les raffinés. Atît i-a trebuit Uniunii (a Scriitorilor, fireşte): cartea amintită este una „pentru copii şi tineret“! Considerată ca atare, a şi luat (cu alte două, parcă) unul din premiile de resort ale numitei instituţii, – pe care eram gata să-l refuz, dar, finalmente, n-am făcut-o, considerînd că mica-mi fronda ar fi, totuşi, mult prea derizorie; un singur premiu se refuză, anume cel rîvnit de mulţi: Nobel. Din Capitală, unde le fusesem sponsor, la „Berlin“, unor colegi vag cunoscuţi, însă, ca umbra, fraţi cu mine, am luat trenul către Turnu Severin, oraş în care mă născusem şi-n care-mi locuiau părinţii… Era-n 1979, într-o glorioasă zi a lunii iunie. „Iunie este/ dulce poveste“, îngînam eu, dintr-o poemă a lui Blaga, în glasul roţilor de tren (!) şi-n fîlfîitul amplu al perdelei, la una din fereastre, pe culoar. A doua zi, urma să plec la Herculane, unde nevasta mea lua parte la un colocviu filologic. Abia ajung în gară şi văd, pe-o tablă neagră, scris cu creta, că trenul meu întîrzie o oră şi trei sferturi. N-am chef de săli […]
Stimate domnule StPaul, mă bucur să ne reîntâlnim, după un timp, pe pagina aceasta.
Sensul abscons al carţii intitulate „Simpleroze” (care a apărut înaintea altora, cărora le este posterioară, făcând, deci, figură de „addenda”) ar fi acesta: „La métempsycose en d’autres espèces, les plus anciens Platoniciens l’expliquent par une s y m p l é r o s e [i.e. le fait de compléter].” (Victor Magnien, Les Mystères d’Eleusis)
S-a intimplat asa dind de Softul…: am vazut mai multe (trei) limbi la un loc si mintea-mi nu s-a putut hotari pe care sa se seteze (aliteratie, jadore…). O fi fost “imersiunea” impusa mie, in cele din urma a optat pentru engleza: Simpleroze si Max Jacob au fost “argumentele”. Nu mai explic de ce Max Jacob a fost perceput englezeste , cu Simpleroze a fost asa ca l-am citit ca un onomastic de pe-aci: Simplerose, ori Rosewater, ori Melrose, ori Hillrose, ori Rosemont. Atita doar ca pas engleza…Si-atunci am conviat si al patrulea idiom, al lui Pista bács (arhetipul superlativ al bunului vecin). Inainte de razboi avusese o fabricuta de mobila (doar comenzi) cu sase angajati (el era al saptelea, pentru tusa de maiestru). A fost “nationalizat” si a continuat , ca “exploatator” desproprietarit, sa lucreze acolo pina un incendiu l-a facut sa-si piarda un ochi (uite ca nu-mi mai amintesc care) plus cam jumatate din pielea de pe tors, ba si mult dupa aceea. Cind s-a pensionat, a inceput sa dea semne ca il urmareste gindul arteriosclerozei (eu il siciiam –deh, adolescent pe mare…- )spunindu-i sa se gindeasca si la ateroscleroza, ori, mai bine, sa codifice grija care-l muncea cu numele Roza, pentru cochetarie. In februarie ’90, cind ma gateam sa “iau distanta”, am trecut s-o vad pe Mama si , cu ocazie, l-am vizitat si pe Pista bács. Urma sa implineasca 85 de ani anul acela. L-am intrebat cum o mai duce. “No , draghe Doni, nu-i grozav, nu me mai tin oasele sa lucrez/stau in picioare in atelier; da’ am stiri bune: lui Roza ii merge tot mai bine…”
Ah, si inca ceva, pro memoria. De la Ileana (requiem aeternam dona ei, Domine) si Tutu, care au pus poesia pe muzici, eu stiam ca Iunie este/verde poveste (cu cit mai verde, cu atit mai dulce…) .
InimaRea (NU Inimă-Rea).
Scuze!
Un fel de telegrabnică (NU telegrabnica);
mai de mult (NU mai demult).
Nici mie, domnule Inimă-Rea, nu-mi place noul Severin. Daca am pomenit metalica arteziană, a fost pentru a face o localizare cat se poate de exactă.
Ca vechi severineni (nedrobetani!), avem, pesemne, amintiri comune. Regret că n-am ştiut-o mai demult.
Cu cele mai concitadine sentimente!
Şerban Foarţă: Ştiu noul Severin, maestre, şi nu-mi place – e alt oraş. Am văzut fîntîna aceea – e-n faţa „Teatrului”.
Eu trăiam la marginea vechiului Severin, pe Str. Griviţei – lîngă Cimitirul Românesc. În noul Severin, e o problemă şi să ajung pe strada aceea, aşa sucit ajunse accesul, de cînd obturară drumul spre Centru cu poşta aceea oribilă. Pe-acolo, era „bariera”: înainte, spre Centru; la dreapta – spre fostul tîrg de vite. Iar în barieră, era un turc cu o-ngheţată minunată. Şi cu bragă dar mie nu mi-a plăcut vreodată braga, preferam laptele covăsit.
Mai am neamuri la Severin – veri primari, mătuşi, alde Inimă-Rea dar care se ruşinează de numele ăsta. Dreptu-i că bunicul matern – Apostol Inimă-Rea, din Vrata – făcu numa’ fete: 5 dar toate botezate de un grec, aşa că pe dadele mele le cheamă Elena, Afrodita, Anastasia – ale de mai trăiesc, alelalte două se duseră.
sa scriu chiar cum scrie (ma refer acilea *strict* la shi-uri, tz-uri etc. etc.) maestrul &chiar catziva altzii.
Cum fac io, mergand la vara pan\’ RO, sa fac rost de *ceea ce avetz\’ *voi*?
Ca, m-am chiar saturat d-a va obosi cu stilu\’ meu d-a scrie.
Ceva ajutor? De pe v-undeva? Ce sa fac?
Al vost\’, cu multa pretenie,
Nea Marin
Citez din Dvs: „… cititorii intreaba: faptul ca fiecare (re)lectura are tilcul ei asta e de bine?”
Sigur că este bine! Un text nu-i niciodată univoc. Când nu ne bate la cap şcoala cu stereotipurile ei, avem tot dreptul la lecturi polivalente. O, vorba lui Umberto Eco, opera e deschisă, e „aperta”… O cartea nu-i o carceră de sensuri închise între două coperţi de mucava. Adică:
Opera aperta
şi-a pierdut coperta!
Domnule, am şi eu în auz potcoavele cailor trăsurilor de piaţă, cu coş şi două felinare, în stânga şi în dreapta caprei.
Le auzeam pe bulevardul dinspre gară, asfaltat şi cu o boare, parcă, amăruie, vara, când cădeau întîii stropi de ploaie.
(Copil, am locuit unde e astăzi arteziana de metal a lui Constantin Lucaci, – dacă ştiţi noul Severin.)
Le mai ascult, acum, în „Noapte de oraş”, o poezie bacoviană de notaţie: „Pe caldarâmul ud,/ Trap-trap de potcoave…”
Pandantul cărora, tot onomatopeic, este, câteva versuri mai încolo, şi anume: „Odăi întunecate/ Cu tictac de târziu…”
„Trap-trap”-ul „de potcoave” era tonic, pe cînd „tictac”-ul „de tîrziu”…
Nea Marin, multumesc pentru ca ati fost dragutz sa va conformatzi unei rugamintzi de data trecuta. Iar pentru toti cei care, asemeni lui InimaRea, se bucura cand simt macar pamantul de la Severin, tre’ sa spun ca azi, la prima lectura a textului de mai sus, am scos din memorie o impresie placuta pe care ti-o lasa anumite locuri si case de la Turnu; are locul acela un ceva…un nu stiu ce care te-ar putea face sa-ti cumperi acolo o casa de vacanta de vara. Da’ nici eu nu-s capitan de cursa lunga, nici balcesti nu mai avem. Salutari.
pe.se. cititorii intreaba: faptul ca fiecare (re)lectura are tilcul ei asta e de bine?
Altă amintire: în drum spre tabără, am trecut prin Severin, şi am coborît pe peron, măcar pămîntul să-l simt. Şi mi-am amintit atunci de vemea cînd veneam la Severin, în vacanţă: mergeam cu un tren de noapte şi ajungeam dimineaţa, în zori; luam o trăsură de la gară pînă acasă, şi-n oraşul acela adormit se auzeau numai copitele căluţului – tac-tac, tac-tac, scăpărînd pe caldarîmul urcuşului spre bulevard. Brijaru-l îndemna blînd \\\”Dii, mă\\\’ tată!\\\” De la Dunăre şi de la tren, se-nchipuia-n aerul zorilor o boare numa\\\’ bună de băut…
Buna ziua, domnule Serban Foarta, iertat imi fie ca m-am dus cu gandul si la o carte unde scria „lui Leon Werth, pe cand era baietel” (ref.la eticheta „cartile pentru copii”, stiti Dumnea’Astra). Cu povestea de astazi, daca as fi scriitor presupun ca m-as pricepe sa utilizez vreo tehnica de-a scriitorilor, de a scrie un text din alt text folosindu-ma de nebanuitele chei pe care ti le furnizeaza memoria afectiva sau, dupa caz, fizica cuantica. Nefiind scriitor ma bucur, pur si simplu, de revedere si de fiecare amanunt semnificativ din aceasta noua poveste. Citind eu acestea, as zice ca soferul nu tinea cu tot dinadinsul sa va scoata mai multi bani din buzunar, insa ati fost factorul declansator al povestii cu un tip uman care facea mare impresie la vremea aceea, anume capitanul de cursa lunga. Adica am putea vorbi despre memoria afectiva a soferului de taxi. Sau despre altceva, de exemplu despre efectul cuvintelor „de cursa lunga” rostite de soferul acesta in felul in care confratele sau de la Bucuresti folosise cuvintul „presa”…Cum va spuneam, imi pare rau ca nu sunt scriitor; poate m-as pricepe sa exprim mai bine si in toate detaliile bucuria pe care mi-a adus-o aceasta noua poveste si aceasta noua si binecuvantata zi. Caci, in timp ce ma pregateam sa completez codul din imaginea de mai sus am descoperit ceva, domnule Serban Foarta, o, am descoperit o chestie fantastica gratie acestei lecturi, gratie povestii! Nu va plictisesc, e o nimica toata, dar pentru unu’ ca mine e o kestie grozava deocamdata. A…a…a…! stati asa ca m-am prins, m-am prins: pai ati dus mana la chipiu, adica ati devenit, in momentul acela, „de cursa lunga”. Nu? iertare, era o idee, deh…de cititor. Va imbratisez.
m,a conformez unei rugamintzi d’a lu’ Tatarca, d-a scrie, anume ceva &-o fac chiar acuma, chiar apropos da ”balceshti”.
Noi, aia mai trecutz, da’ inca ne-scuturatz’, ne aducem aminte de ce ne ”vinea”, pan’ 1986-1988 la salar: neshte balceshti *imputzitzi*, care chiar *putzeau*, dom’le.
Shi se face ca eram intr-o pauza da pranz, la un amarat de restaurant da pan’ Brashov, la o conferintza de mate, ailaltzi bausera cate-o bere, io, mai ”larg”, bausem neshte.
Shi, vine un cetatzean la masa, &, cuvanteaza cam asha, dupa ce scoate un balcesc *nou noutz* dan portofel: ”Ma scuzatz’ daca deranjez, da’ are cineva de-a schimba o suta?
Desigur, I-am spus, inshfacandu-i balcescu’ ala fain & dandu-i, in schimb, o puturoasa de bancnota pen’ care *lucrasem doua zile*.
Ce mai hahaia, lumea da pa la masa, ce figura de om lovit pan’ moalele capului facu’ acel amarat…
Da, da, mi-e *rushine* &-acuma de ce-am facut. Ca, vezibine, nu tate semnele da ”deshteptaciune” sunt un semn ca eshti *chiar dashtept*…
Numa’ bine, Maestre,
Nea Marin