SOFTUL ROMÂN. Către Octavian Soviany
- 19-03-2015
- Nr. 764
-
Şerban FOARŢĂ
- Rubrici
- 12 Comentarii
I Deşi,-n april, născut (nu-n august), în Taurul sfîrşind în Gemeni, – poemele-ţi rotunde n-au gust vernal, fiind, la carne,-asemeni gutuii coapte-atunci cînd locul Fecioara-l lasă dreptei Cumpeni şi frunze cad, mai în tot locul, ca peticele de pe lumpeni, din pomul paradisiac sub care, nu doar în brocarte, dar şi-n pănură sau şiac, mai îmblăneşti cîte o carte de versuri şi burleşti, şi grave, şi care, Octavian, au gustul gutuii acrişor-suave… Or, ca sub Octavian, augustul, ce-aş mai putea să-ţi spun e „Ave!“ II „Domnea în Roma August, – era sub cer de mai…“ (Al. Macedonski, Avatar) Şi, totuşi, o palinodie s-ar cere: pentru că april e-o lună-n care, pe-un copil într-un landou deschis, l-adie rozalbii piersici care,-n vînt se leagănă, iar în roz albii, curg rîuri limpezi ce, din Alpii înzăpeziţi, îşi iau avînt, iar fetele-au cicori albastre sub gene şi, visînd confuze,-n amurg, jăraticul de buze îl simt pe florile din astre… Iar astea-şi vor fi pus pecetea pe-Aprilinatul cărui „Ave“-i spun iarăşi, – după ce-i cer sclavei lui Cretus, vinul care setea n-o stinge,-ardent aşijderi lavei. III Fireşte,-i vorba de un punci, iar nu de […]
Revin cu o precizare: cartea nu este alcătuită din versuri, sută la sută, inedite. Ea nu e, deci, un florilegiu,- principiul său fiind acela al afinităţilor elective: o poezie (dă impresia că) decurge, oarecum, din alta, – una de Octavian Soviany din una de Şerban Foarţă (şi invers).
De pildă, poezia-mi apărută, în premieră, în acest OC, îşi are un pandant în următoarea „epistolă” (către mine) a lui Octavian Soviany:
Îţi scriu din nou, Şerbane, fiindcă plouă
Şi-n jurul meu tristeţile afluă:
S-au pus de-un timp impozite pe rouă
S-a pus impozit şi pe limba fluă
Doar moartea pare roz ca un chilim
Miroase blând a frunză scuturată
Dar nu se mai întoarce Gordon Pym
Nu nu se mai întoarce niciodată
Iar cârciumile nu mai fac dever
Ies la mezat buchine cu toptanul
Acolo-n Spreea doar Aubrey de Vere
Boţit la faţă caută Ceylanul
Şi iată-ne în chip de cicisbei
Când trece (fulguros ca aurora)
Din glasul răguşit al lui Serghei
În glasurile noastre Isadora
Şi tot vorbind ca-n vremuri la bairam
Despre poeţi şi alte lucruri vane
Ne cresc nişte safire de Ceylan
La degetele mâinilor Şerbane
În loc de cap purtând câte-un revèrber
Mai înainte de-a dormi puţin
Că uite vine noaptea din Remember
Şi nu se mai întoarce Gordon Pym
Informaţia dvs. e corectă. Cartea se intitulează „Ariete pentru dublu-flaut” şi va apărea, într-un tiraj confidenţial şi hors commerce, la mica editură Eis-Art (Iaşi), vocaţia căreia constă în „cărţi frumoase – cinste cui v-au tipărit”!
Este adevărat că veţi scoate o carte împreună cu Octavian Soviany, într-un tiraj confidenţial?
Am aflat de la un terţ cu relaţii în materie de bibliofilie.
Vă mulţumesc anticipat pentru răspuns.
păcat de unele sclipiri ale matale
căci în genere aduci cu deputatul băsist gelu vişan
un gică contra al micilor noastre ecrane
ciao
….asa cum scrie si Bulgakov NISSAN-APRIL e si luna Invierii.
Pentru că am transcris câteva rânduri din poezia de mai sus, mă simt, din spirit de exactitate, constrâns s-o reproduc pe toată…
Siccome la pietra gittata nell’ acqua
aşa precum piatra
pe care-o simţeam afundându-se-n vacua
lună a IV-a
a anului (altfel frumoasă şi care
cu ziua de naştere
a mamei se-ncheie şi-un vag aer are
de Prerenaştere
printre livezi între Lucca şi Genua
pe o şosea…)
fără a şti că e însăşi ingenua
inimă a
noastră ce astfel se pierde ne scapă
aşa precum piatra
aşa precum piatra-azvârlită în apă
gittata nell’ acqua
Domnul Foarta, e limpede, contextual, pe cine vizeaza “capetele de acuzare” aprilizante; intimplator, fara sa stiu data pe care ati facut-o publica, tocmai ea a fost primul lucru ce mi-a tisnit in minte la lectura, din multiple ratiuni, dintre care , cu sigurantsa, pe unele le banuiti. Am ales, insa , a ”profita” de ocazie mergind pe alte carari din motive sentimentale. Si pentru ca ati pomenit de “la pietra gittata “ v-as propune o alaturare, pe temeiuri de asonanță, care, veti vedea, ramine pe teren hydraulic/de… mecanica fluidelor si nu e chiar nepotrivita pentru asociere cu dedicatarul Softului dumneavoastra. Promisiunea vocii pe care v-o propun (nu va cunosc gusturile in materie) e o febletse a mea de data relativ recenta si am o temere prospectiva ca ea va implini mai degraba pe scena de concert decit cea de drama muzicala.
Son qual nave ch’agitata
https://www.youtube.com/watch?v=8iOzHZQLPJs
Agitata da due venti
https://www.youtube.com/watch?v=u3Fs-3K4mDI
Tanti affetti
https://www.youtube.com/watch?v=97O3gFAVDik&spfreload=10
Stimate domnule StPaul, nu eu, aşa-zicând, am „aprilinizat”, ci Octavian Soviany, născut într-un aprilie, a 23-a zi…
Iată, domnule Daniel StPaul, ce scrisesem, în urmă cu vreo 9-10 ani, într-un mic eseu intitulat Cave Aprilem:
Este o impresie, cvasi-falsă, cum că (transcriu dintr-un interviewer) poeziile-mi „nu poartă nici urmă de «biografic»”. Autobiograficul, ce-i drept, nu se prea vede, nu apare, – însă transpare în subtext.
Ba, cîteodată, chiar la suprafaţă.
Ei bine, în secvenţa următoare: „Sicomme la pietra gittata nell’acqua/ aşa precum piatra/ pe care-o simţeam afundându-se-n vacua/ lună a IV-a/ a anului – altfel frumoasă şi care/ cu ziua de naştere/ a mamei se-ncheie şi-un vag aer are/ de Prerenaştere…” (cf. Copyright, 1979), există o informaţie de ordin strict biografic, mama născându-se, într-adevăr, într-un 30 aprilie.
În ceea ce priveşte „vacuitatea” lunii amintite, ea se referă, în aceste versuri, la un cu totul alt prier (unul al anului 1973, – când avansurile unei demoazele se soldaseră cu mai-nimic).
Numai că nemiloasa „realitate” avea să mă dezmintă, la modul cel mai drastic.
Ziua în care mama a murit, a fost un 1 aprilie (1996). Peste doi ani, închidea ochii soţia mea Maria (cea din „Tramvaiul 6”, un vechi poem, al meu, onirografic), tot într-un aprilie, – dar în 10.
Când scrisesem poezia asta, ştiam că, pentru Emil Botta, „aprilul” e „întunecat”; că, pentru T. S. Eliot, el e „the cruellest month”, etc.
Ceea ce nu ştiam, atunci, e că, „vacuizându-l” într-o doară, exorcizam, zadarnic, o neşansă, – fie şi dacă nu făcusem decât o rimă inocentă: acqua-vacua.
Numai că vorbele care ne „scapă”, nu sunt, mai niciodată, inocente, – gratuitatea ca atare neexistând în poezie…
După cum nici în cabinetul lui Sigmund Freud, cu canapea; ba, pasămite, nici în ceruri, unde, potrivit Sfântului Apostol Pavel, „cuvintele leneşe”, i. e. oţioase, nu ne sunt, vai, trecute cu vederea!
E meritul unei colege de a-mi fi “semnalat” la capatul dinspre emitsator al unui nor de fum de tigara, o figura, tinara si batrina in acelasi timp, de poet saturnian (daca tot exista poeme de genul asta…) dinspre care care razbatea, odata cu tabagica aroma de, probabil, Carpati, o voce graseiata cu inflexiuni oarecum rare, “neardelenesti” (de fapt, de granita transilvano-munteneasca) , nu neaparat obisnuite in zona almei mater. Colega , desi aparatu-i olfactiv n-ar fi zis-o, putea identifica in aerul de pe coridoare (recte in amestecul de efluvii tabagice) pe “purtator”. O data, la o intersectie de coridoare, a exclamat: “ceata lui …(numele usor denaturat al cuiva care, am aflat, s-a grabit, nefericit, spre o lume “mai buna”) a trecut pe-aci ori e prin preajma” (in ceata se afla, adesea, si poetul saturnian). Am luat-o ca o provocare si am inceput sa deschid usi, de sali , vreo doua chiar de cabinete ale dascalilor. In cele din urma, sure enough, deschizind ultima usa, am putut vedea pe”cetisti”, pastoriti de doi dintre inca junii universitari de apostolat echinoxist. Mai apoi, cred ca putin inainte de a fi ejectat din placenta almei mater, am vazut , nu mai stiu daca erau dactilograme, spalturi ori chiar Echinoxul, niste poezii cu semnatura “saturniana”. Erau, surprinzator pentru tendinta momentului, de rezonantsa livresca, paseista, calofila . Gindurile, simtsamintele exacte ce ma vor fi strabatut, au ramas in timpul acela. Cu intrare vizuala in fiintsa-mi, azi a ramas, diafan, aura muzicala a intelegerii versurilor acelora. Versurile ce pareau orientate spre trecut erau o rostire ”quilismatica” a prezentului. Nu-s specialist, mi s-a explicat ca in intonarea gregoriana, quilisma (notata, da aparentsa de caligrafie maura) semnaleaza un dublu sprijin pe nota trecuta spre a emite nota “prezenta”. O curgere, un fel de tril, probabil aproape de un vibrato.De nu cumva, un tremolo.
Scotocind prin memorie, ma mir, uneori, de “presa” (de PR-ul) de care se “bucura” oikonomia poeticeasca a lui April. Daca mi se infatsosaza dintii “Averyll with his showers soote (sweet)” nu intirzie a mi se arata si ca “April is the cruellest month” (totusi “breeding Lilacs out of the dead land, mixing Memory and desire”) ori ca Intunecatul April e cutsitar si sagetator (in timp ce ne desfatam Im wunderschönen Monat Mai, ori aflam ca Iunie este/.verde poveste); cumintenia poporana are si ea parte, dialectic, de un cuvint: Avril fait la fleur, Mai en a l’honneur si-i povatuieste pe hedonisti Avril frais et mai chaud mettent du vin dans les tonneaux. Revin insa la Intunecatul April caci, pentru mine, de undeva din spatial lui stelar mi s-a pogorit si cuibarit in suflet colocviul sentimental inrobitor al intunecatului iubit si al intunecatei iubite (care nu-i nici domnisoara, nici doamna): …Da, e posibil, întunecatul meu iubit,/să mă auzi cântând chiar când voi fi murit,/să mă vezi aieve în cereasca oglindă/și în părul meu stele să se stingă și să se aprindă//.Dar să nu te superi dacă sărutul meu va fi rece,/dacă dragostea mea ca un frig o să te sece,/dacă îmbrățișarea mea te va face să suferi/ aducându-ți aminte, nu, să nu te superi.//
Tanti affetti, in tal momento…
Partea secundă a tripticului de faţă este un fel de parafrază a sonetului lui Macedonsku, „Avatar”:
Domnea în Roma August, — era sub cer de mai,
Îmi cântă-n suflet anul, — zvoniseră dezastre,
Dar Tibrul printre dealuri curgea ca printr-un rai,
Şi vii, în ochii sclavei, zării cicori albastre.
Vorbi în al meu sânge al patimilor grai,
Eram atletul plastic întors abia din castre,
Ş-am pus, sub piept zdrobind-o, când lung o sărutai,
Jăraticul de buze pe florile din astre.
Grădina în odihnă zăcea-ntre ziduri albe…
Ninseseră din piersici suave flori roz-albe…
Au curs de-atunci noiane de veacuri păgâneşti…
Uitată mi-este groapa sub flori şi sub parfume,
Dar tot mi-aduc aminte… fu Cretus al meu nume,
Şi-n for purtam tunică cu ciucuri elineşti.
Noima inserării sale între prima parte şi-a treia a poemei este (ceea ce ştim numai noi: autor şi dedicatar al ei) că acestuia din urmă „Avatar” îi suscită un atare entuziasm, încât dă glas sonetului, par coeur, la feluritele agape amicale…