SOFTUL ROMÂN. Centenarul Caragiale: Conţina şi Tarotul (I)

Oricît de dizgraţioşi, infami sau cinici, eroii comicului Caragiale au, paradoxalmente, rezerve de candoare, unele ingenuităţi, „prostia“ lor, care ne şi forţează indulgenţa, făcîndu-ni-i, la limită, simpatici. Să fie un efect, acesta, al stării lor, iresponsabil-pu­erile, de inşi de dincoace de bine şi de rău? Dar tocmai puerii, Ionel sau Goe, aici, sînt foarte antipatici! Să fie consecinţa însăşi a „estetismului“ caragialesc, i. e. a lipsei de accent moral decis? Dacă, oricum, mania franţuzului, să zicem, pozitivist, cum e, şi cartezian (prin ergotaju-i excesiv, pînă la, uneori, meschinărie) este aceea de a nu fi dupe, onorabilii lui Nenea Iancu au parcă, între altele, vocaţia, de nu cumva secreta voluptate, a cocuage-ului magnific (fie şi dacă fac, avînd „ambiţ“, caz de „onoarea lor de familişti“), fiind, de regulă, creduli şi (auto)sugestionabili: numai buni, adică, de „tradus“. E pentru că un Conu Zaharia, un Titircă, un Cetăţeanul turmentat sau Catindatul sînt, după G. Călinescu, nişte „mistici“. O „mistică“ (în una, baremi, dintre situaţiile ce o implică) ar fi, nu mai puţin, Miţa Baston. Ancheta ei în legătură cu prezumtiva-i concurentă la inima galantului frizer nu-i una logică, detectivistic-deductivă, necum „ca la poliţie“, ca la „intrigatoriu“, ci inefabilă, căci ocultistic-inspirată. Republicana noastră crede […]