SOFTUL ROMÂN. Centenarul Caragiale: Conţina şi Tarotul (III)

În anteriorul meu articol, Conţina şi tarotul (II), fusese vorba despre măsluitori şi masle. Or, întrebarea ce se pune este dacă sînt, oare, maslele acestor ipochimeni, ale acestor carte parlanti, dacă vreţi, nişte, şi ele, simpli coloranţi: mărci „fixonomice“ superficiale, pigmenţi ai ochilor, ai părului, ai pielii (ca în cartomanţia suburbană), iar nu nişte caracteristici ale cutărui caracter (în sens şi hipocrato-galenic, şi moral): structuri de adîncime, principii cosmice şi arhetipuri à la Jung. Răspunsul nu e chiar la îndemînă… Sîntem, de altfel, în plin bal mascat: identitatea e chiar masca; deghizamentul, quiproquo-ul, metamorfoza – de rigoare; cromatica – versicoloră. Întrucît îi corespunde, însă, – după ce-şi dezbracă „polinezul“ – „dama de verde“ propriei sale masle? E realmente, ea, o pică – în descrierea, fie şi ulterioară, a unui Denis de Rougemont (v. în Les Mythes de l’Amour, Paris, 1967, pp. 281-283)? Oricum, nu în măsura în care-i corespunde Miţa Baston culorii următoare. Ea e, în linii mari, de „roşu“: o „inimă“, o cupă): „vulnerabilă“, „străpunsă de o pică“ (în timp ce „pica“ e mai „detaşată“), cu unele predispoziţii „masochiste“ (între acestea, gelozia-i însăşi), ca şi un „gust al morţii în doi“ (în… 2 + 1, căci cuplul e, aici, […]