Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
SOFTUL ROMÂN. Cvasifabule
- 06-03-2015
- Nr. 762
-
Şerban FOARŢĂ
- Rubrici
- 16 Comentarii
A fresco „Recento!“ unei fresce din Trecento îi strigă una pompeiană,-ntruna. „Recento!“ vechea frescă din Trecento îi strigă uneia din era modernă, de Siqueiros sau Rivera. „Recentelor!“ le strigă grota din Lascaux, ecourile căreia-s (pl)urale, picturilor murale din Mexic, Padua, Pompei & Co. Fetişe & Metişi „Confuzo!” unei tinere cafuzo prea dornică de-o nouă porţie, îi strigă un mulatru ce-i alb sau negru/alb şi negru în proporţie de ½, – iar nu ¼ în care caz ar fi o creatură quarteronă. „Eu, baremi, îs autohtonă“ răspunde tînăra cafuzo, alias sambo, ce-l invitase la o samba sau un mambo. Ignor ce-au mai făcut; însă încerc să ştiu dacă aceştia doi converg cu legile din Nueremberg. Paleontologie Ce-şi zic şopîrlele, sorindu-se alene pe resturile templelor elene, cînd lin adie vîntul printre lauri? – „Vax! Noi i-am apucat pe dinozauri!“. Ce-şi zic lacertele, cu aer plictisit, într-un faimos arheologic sit cu fresce-n care tropăie centauri? – „Moft! Noi i-am apucat pe brontozauri!“. „Rahat!“ zic guşterii verzi-vineţi în paragina Căşii Boborului, în timp ce graurii găinăţează,-n jur, pătlagina: „Am fost cumetri cu tiranozaurii!“. Ce poţi să-ţi zici, filozofînd în clarul lunii, cînd norii […]
Domnule Șerban Foarță,
Vă mulțumesc pentru cuvintele generoase, ce rezonează cu gândurile exprimate. Sunt copleșit, uneori, de nimicnicia omenească, inclusiv a mea, dar mă împac repede cu situația, căci trăiesc aproape mereu cu perspectiva limitelor de nedepășit de către om, în primul rând limita timpului. Oricâtă răutate, prostie și alte deșertăciuni constat, inclusiv la mine, consolarea că totul trece, până la urmă, după ritmul propriu, fie și accelerat, aproape că anihilează substanța negativă. Iată de ce mă simt senin, calm, împăcat, în pofida oricăror aparențe. Este adevărat, totuși, că această luciditate nemiloasă mă determină să empatizez mai puțin decât aș vrea cu suferința semenilor. Am totuși convingerea că și ceea ce nu putem înțelege are un rost tainic.
„All Things Must Pass”, spune și legendarul George Harrison.
B(e)au de l’Air
Baudelaire est le Beau de l’Air, c’est-à-dir’ le
parfum violacé dans un flacon d’un bleu
foncé, – et volatil comme le taxi mauve
qui ne rappelle pas le ballon de Roubliov;
je dis Roubliov à la roumaine, car j’ignore
la prononciation dont le Français s’honnore
(et, quoique j’en pourrais vérifier par Google,
je suis trop las, hélas! de tout détour ou boucle).
Stimate domnule Ontelus,
nu numai „conţinutul” (cum, oarecum rudimentar, se spune; dar, oare, cum să-i spunem altfel?), ci şi frazarea sau „dicţiunea ideilor” (vorba dlui Mircea Martin), fac din Meditaţia Dvs. o mostră de înţelepciune fără ifos. Calmul cu care abordaţi problema vitezomanei noastre lumi (care, chiar mai puţin decât viteza, cultivă deşertăciunea acceleraţiei fără noimă, – ba chiar şi, cum ar spune Topîrceanu, „fără noi, mă”!), calmul acesta, aşadar, e de natură, prin simpla sa manifestare, să ne facă să le ducem dorul „sentimentelor intelectualizate” ale unor oameni plămădiţi din, parcă, alt aluat decât al nostru.
Spune-vom cu Nietzsche, prin urmare (care, şi el, o spune în franceză): „Le bon vieux temps est mort; avec Mozart, il a chanté sa dernière chanson”.
Va trebui sa-mi fac timp maine pe-ndelete sa degust poeziile postate. Pentru mine Maeterlinck ramane autorul unei cartzulii subtzirele bleu din colectia BPT citita in clasele primare – povestea lui Tyrtil si Myrtil, reintalnita in adolescenta la rivala Phoenix-ului cantand Iubire, bibelou de portelan…
Ce demon alb, ce Pasare albastra
Tzi-au stat de veghe atatzia ani si te-au pazit
De nu te-ai spart si nu te-ai prafuit?
CORESPONDENŢE (în versiune dublă)
I.
Natura e un templu cu vii pilaştri; ea
Un murmur sibilinic e-adesea; omul trece
Prin sihle de simboluri, care-l contemplă rece,
Dar cu un ochi ce pare a-l şti şi revedea.
Ca nişte lungi ecouri care,-n amestec, sună
În hăul negru-al unei devălmăşii adânci,
Imensă ca lumina sau marea între stânci, –
Culori, parfume, sonuri se-ngaimă şi consună.
Miresme ştiu, suave, cu abur de copil,
Zvonind a dulci oboaie sau verzi ca o dumbravă,
Şi altele corupte, cu greu balsam subtil,
Ca ambra, smirna, moscul, a căror boare gravă
E-atotpătrunzătoare şi dăinuie-n văzduh:
Otravă întru carne, ispită pentru duh.
II.
Natura e un templu cu stâlpi pe care-i naşte
Chiar ea, – ce-ngaimă vorbe ambigui… Bietul om
În codrul de simboluri, de după orice pom,
E iscodit de parcă pădurea l-ar cunoaşte.
Ca nişte lungi ecouri ce, de departe, sunt
Confuze, într-o sumbră, de necuprins, unime
Asemeni mării,-asemeni luminii unanime,
Culori, miresme, sonuri se-mbină şi-şi răspund.
Sunt proaspete parfumuri cum carnea copilandră,
Mai dulci decât oboiul, ca luncile de verzi,
– Şi altele corupte, bogate, triumfale,
Atotcuprinzătoare, ca mìrosul de ambră,
De smirnă, de tămâie, de mosc, – în care-ţi pierzi
Şi veşnic treazul cuget, şi simţurile tale.
PISICOFILUL CHARLES BAUDELAIRE
PISICA
I
Firesc, de parcă am fi rude,
La mine-n creier, un motan
Se plimbă tandru, de vre-un an.
Când miaună, abia se-aude,
Atât de dulce şi discret
E timbru-i; însă,-n vocea-i, câtă
Vigoare, când i se-ntărâtă!
Acesta-i farmecu-i secret.
Perlat şi amplu, glasu-i propriu
În cel mai neumblat străfund,
Mă umple ca un vers profund
Şi mă îmbată ca un opiu.
Mi-adoarme orice negru gând,
Extazele, în el, sunt toate;
Fără cuvânt, lungi fraze poate
Să-ngâne, aspru sau mai blând.
Nu ştiu să-mi facă să răsune
Mai nobil inima un alt
Arcuş, când, lin sau în tresalt,
Mi-l luneci îndelung pe strune,
Decât o face propriu-ţi zvon,
Serafică felină stranie,
Ce, ca-ntr-un înger fără ani, e
Subtil, pe cât de multison.
II
În olmul ce-l emană bruna
Şi blonda-i blană recunosc,
După ce-o mângâi vag, un mosc
Cu boare dulce ca niciuna.
E duhul locului şi-al meu:
Domneşte, judecă, inspiră
Tot ceea ce,-mprejur, respiră;
E, poate,-o zână, sau un zeu?
Când ochii mei spre-această dragă
Făptură, ca, de un magnet,
Atraşi, se-ntorc şi, tot mai net,
Scrutează sinea mea întreagă,
Văd cu uimire de copil
O flamă care-i arde-n, pale,
Pupilele-i, ca vii opale,
Ce mă contemplă imobil.
PISICA
Te-aştept, pisica mea, la piept să-mi vii,
Retrage-ţi gheara labei tale,
Dă-mi voie să m-afund în ochii-ţi vii
Şi dragi, de-agată şi metale.
Pe când te-alint cu degete de orb,
Dă-i voie mâinii,-atât cât cere,
Ca, mângâind electricul tău corp,
Să mi se-mbete de plăcere.
Îmi văd în gând iubita. Ochii săi,
Ca şi ai tăi, superbă fiară,
Adânci şi duri, împrăştie reci văpăi,
Iar sub mănuşă,-i simţi o gheară,
În timp ce carnea-i smeadă, o simţi cum
Emană un mortal parfum.
PISICILE
Amanţii-ardenţi şi,-aşijderi, savanţii riguroşi
Au una şi aceeaşi iubire, către anii
Lor copţi, pentru, orgoliu-al căminului, motanii
Robuşti şi galeşi, – casnici, ca ei, şi friguroşi.
Tăcerea şi oroarea tenebrelor o vor
Aceşti soţi ai ştiinţei şi-ai voluptăţii, – negru’
Ereb, în fiecare,-ar avea un cal funebru,
De s-ar lăsa, în hăţuri cuprins, grumazu’ lor.
Regala lor visare-ndelungă e asemeni
Aceleia în care se-afundă sfincşii gemeni
Ce par că dorm pe labe,-n pustia fără chip;
Le scapără a vrajă fertilele lor şale,
Au fire,-n ochi, de aur, precum un fin nisip,
Ce le-nstelează mistic pupilele ovale.
Trei cântece de Maurice Maeterlink
în transpunerea lui Ş. F.
I.
Şapte fete,-n Orlamonde
(Zâna lor e moartă),
Şapte fete,-n Orlamonde,
Cată lung spre poartă.
Şapte lămpi aprind în turle
Sumbre cum e mina,
Săli descuie, patru sute, –
Nu găsesc lumina.
Peste peşteri preasonore
Dau, într-un coclaur;
Cheia porţii încuiate
E turnată-n aur.
Văd, prin crăpături, oceanul,
Spaima,-n ele, suie,
Bat la poarta-nchisă, dar li-e
Teamă s-o descuie…
II.
Şi ce să-i spun eu, dacă
Va fi,-ntr-o zi, să vie?
– Că fost-am mai mult moartă,
În lipsa-i, decât vie…
Şi dacă nu mai ştie
Cine-s eu, ce-i spun oare?
– Vorbeşte-i ca o soră,
Că altfel, poate,-l doare…
Şi ce-i spun, de mă-ntreabă
Când ai plecat, şi unde?
– Inelu-mi cel de aur
I-l dai, făr’ de-a-i răspunde…
Şi dacă vrea să ştie
De ce-i pustie-odaia?
– Arată-i lampa stinsă
Şi, vraişte, poarta aia…
Şi ce, de ceasu-ţi ultim
Să-i spun, căci ţi-am stat lângă?
– Să-i spui că am surâs,
De teamă să nu plângă…
III.
Dragi surori, ani mulţi, treizeci, –
Unde s-a ascuns
Căutat-am; ci treizeci,
N-au fost de ajuns…
După treizeci, talpa-mi este
Tot mai grea, de ieri ;
Unde-i el, căci pare peste
Tot şi nicăieri…
Am bătut prea multe ţări,
Dragilor surate:
Tălpile, de încălţări,
Fie-mi uşurate !
Fetelor, toiagu,-n dar,
Vouă,-n seară, lasu-l :
Măsura-v-ar, nu-n zadar,
Drumul lung şi pasul !
Un sat asculta jalnic foarte
O pasare cantand pe moarte
Nu-i alta pasare in sat
Si-i singurul motan din sat
Ce-a devorat 50%
Din pasarea acum tacuta
Bine ca nu era Pasarea Albastra (apropos, din Maeterlinck ati tradus?) Cat despre motan nu cred ca era cel comparat cu Sfinxul din bijuteria lirica de mai sus..
Pe langa ingust dar onorabilul general Aupuck, oare absinthul a influentat si el Poezia „ghinionistului” Charles? Dar pictura maudit-ului conte de Toulouse-Lautrec? Andrei Oisteanu are o carte captivanta despre narcoticele in literatura romana. Frantzuzii ne-au luat-o insa cu mult inainte cu magnifice rezultate artistice platite, vai, cu auto-distrugerea creatorului.
….maestre Foartza. Interesant ca pluralul juvaieruri-flori este mult mai aproape de sensul poeziei decat singularul joyau-fleur din original. Uneori Limba Romana nu e chiar sora-geamana cu Le Francais.
În „La Disparition” de Georges Perec, romanul fără
„e”-uri, se găsesc trei pastişe (fără, şi ele, „e”-uri) după poetul Charles Baudelaire, – pe care iată-le în continuare:
3 CÂNTURI, op al unui fiu adoptiv al Comandantului Aupick
STAI BLÂND, AMAR AL NOSTRU
Stai blând, amar al nostru, şi cată-ţi într-amurg
Un colţ mai tainic. Nopţii-i duci dorul în zadar,
Fi’ndcă-i aici, iar doliu-i coboară în foburg,
Dând unuia odihnă, altuia griji, în dar.
Când inşii strânşi în gloata unui alai banal,
Robiţi luxurii unui amor frigid, absorb
Otrăvi din carnavalul hidos, cu iz anal,
Amar al nostru, mâna mi-o dă şi să fiu orb
La ăştia, – fără ăştia,-n afara lor şi hăt…
Balconu-i al uitării, iar anii dindărăt
Ai noştri,-acolo, iată-i, slinoşi, cu strâmb surâs:
Un muribund Apollo, dormind dus, sub un arc
Şi-n giulgiuri cari, cu-amurgul, în sumbru cuplu îs,
Amor, auzi-i Nopţii, tot şopotul din parc.
ACORDURI
O, Cosmos, fii palatul cu,-absconşi, nu însă morni,
Stâlpi murmurând cuvântul căruia-i dai obol,
Văzând în juru-i nimbul unui adânc Simbol,
Când simţi, cu văzu-ţi parcă, zvonind, în sihlă, corni.
Cum toba,-n toiul nopţii, răsună-n patru zări,
Într-o obscură magmă în clocot dând, global,
Simţi hăul, absorbantul hău fără faţă, al
Mixturii unor sonuri c-un olm în irizări.
Ştiu un parfum podobnic cu-al unui căprior,
Clar cum gazonul, tandru ca un oboi, – mă-nfior
Dacă-l sufocă izul triumfător corupt,
Insinuant cum numai al unui crin innupt,
Al unui iris vânăt, al unui indistinct
Smoc analog Iubirii sau josului Instinct.
MOTANII NOŞTRI
Amanţi cu flamă-n inimi, savanţi cu puls glacial,
Iubim, când calcă ţanţoş sau torc făcuţi covrig,
Şi viguroşi, şi tandri, motanii,-orgoliu al
Tripourilor proprii, în cari lor nu li-i frig.
Amic bun al Ştiinţii Hazlii şi crai suav,
Motanu-şi află tihna, la umbră, după prânz;
Ţi-ai fi făcut dintr-însul, o, Styx, un mândru mânz,
Dacă, dintr-însul, Pluto, şi-ar fi făcut un sclav.
Aidoma-i motanul unui gigantic Sfinx
Trufàş, într-o Sahară uitată somnolând,
Şi visu-atotuitării-i în ochii ăstui linx:
În blana-i caldă-i magic influxul, dacă, blând,
Îl mângâi, şi un aur i-aprinzi, ca-ntr-un opal,
În nictitantu-i iris, divin şi triumfal.
Dacă mi-aduc aminte bine, mi-aţi mai trimis cândva, spre tălmăcire, terţinele acesea două din (vorba dlui Iohannis) „Le Guignon”.
Traducerea mea era/mai e aceasta:
Dorm juvaieruri fără preţ
În grea uitare şi dispreţ
În bezna humei tot mai mare;
Sunt flori ce n-au cui să-şi destaine
Parfumele ca nişte taine
În solitudinile-amare.
Astept cu nerabdare, maestre Foartza, sa abordati subiectul si poate veti binevoi sa ne impartasiti traducerea Domniei-Voastre pentru cruda definire a vietii atator creatori de geniu contemporani cu vremuri agresiv-prozaice ca a noastra:
Maint joyau dort enseveli
Dans les ténèbres et l’oubli,
Bien loin des pioches et des sondes;
Mainte fleur épanche à regret
Son parfum doux comme un secret
Dans les solitudes profondes.
În loc de „baudelairian”, a se citi „baudelairianofil”.
În bistrourile pariziene şi pe străzi, acum vreo 20 de ani, mulatrele erau/mai sunt superbe. Cele mai frumoase dintre toate. Cum ar putea un baudelairian ca mine, să nu iubească melanodermia? Mai ales tenul chocolat au lait.
Ole!
„Prospetimea” artei – ars longa, vita brevis – ilustrata de faimosul rosu pompeian dintr-o scoica provenit, de uluitorul azur al lui Giotto si de halucinanta lume mexicana de pe peretele fascinantului muzeu de antropoolgie din acest ciudat de Mexico. Am avut norocul sa le vad „la fatza locului” (care nu era umflata ca in poezie) si catharsisul era independent de varsta frescelor. In Lascaux nu am coborat (inca?).
Altoirea (rasistii spun corcirea) raselor produce exemplare fascinante. Nu am observat exemplare cafuzo in Brazilia – nici nu cred ca m-am concentrat pe asta, dar imi pare bine ca nu v-atzi legat de mulatre, maestre Foartza. Mi-amintesc de o discutie aprinsa pe malul oceanului la Santos la cateva sute de metri de stadionul debutului lui Pele intre un cubanez si un brazilian care se contrau pe cea mai cea frumusete: mulata cubana sau mulata braziliana? Interesant ca metisajul e caracteristic colonialilor iberici, se vorbea chiar la portughezi de un colonialism de pat. Efectul e azi cand nu au nici un fel de problema post-coloniala – Madridul e plin de ecuadorieni mai mult sau mai putin amerindieni si Lisabona de angolezi ciocolatii. Britanicii si frantzuzii platesc rasismul din greu azi prin recrutii statului islamic.
Cat despre a treia cvasifabula am luat oarecum personal partea cu dementii tiranozauri care au chinuit un sfert de veac Romania, pentru ca si acum regret stadionul Republicii ex-ANEF pe care copil fiind vedeam fantasticele un-doi-uri ale lui Puiu Ionescu si Dumitriu II. Trist e ca pentru noi, nefiind reptile, fugit irreparabile tempus.
Morala intrinsecă a acestor fabule delicioase este una definitorie pentru om: fatalitatea perceperii subiective a timpului. Misterul temporal polivalent, magistral descris într-o carte a lui Solomon Marcus unește cunoașterea și existența. Timpul nu este doar obsesia modernității, a cărei ,,ură de sine” explică, până la un punct, desfășurarea accelerată a istoriei recente, dar el, timpul este chiar temei al memoriei individuale și colective. Este un truism că a doua jumătate a oricărei perioade temporale (minut, oră, zi, săptămână, lună, an, deceniu) pare că trece mai repede, în comparație cu prima parte. De fapt, subiectivitatea percepției este acel bemol psiho-filosofic necesar oricărei afirmații categorice; iată de ce, inclusiv prin textele Domnului Șerban Foarță, care au generat aceste semne, ni se confirmă sporul de valabilitate al intuiției artistice, al imaginației, în detrimentul raționamentului. Oricât de rafinat ar fi un algoritm mental, acesta pălește în fața frumuseții gratuite, deci tragice a artei. Nu este întâmplător că sistematizarea științifică a conceptelor, culminație a orgoliului omenesc este o achiziție recentă… Iar fundătura tehnologic-antropologică la care a condus această culminație este, poate, răzbunarea abandonării ,,sufletului”. Ne-am câștigat un amnezic confort trupesc, ignorând metabolismul sufletesc; rezultatul: o recrudescență a melancoliei, depresiei, nevrozelor etc. Poate că ne-am mai potolit agresivitatea atavică, dar ne-am pierdut ireversibil acea splendoare a sentimentelor intelectualizate, pe care un anumit tip de imaginație artistică l-a cultivat… Am câștigat lumea, dar ne-am pierdut sufletul. Cinicii ar spune că am schimbat o iluzie cu alta. Dar totuși faptul incontestabil că ,,există mai degrabă ceva decât nimic”, ba încă într-o ordine armonică spectaculoasă ar trebui să ne domolească tentațiile solipsiste: nu suntem singuri, armonia din jur – de la semeni la galaxii – nu este iluzorie… Dacă dăm un sens suferinței noastre, corect politic numită viață, suntem salvați; dacă nu putem sau nu vrem sau nu știm, rătăcim în nefericire.