SOFTUL ROMÂN. Despuşcăriaţi şi puşcăriabili

Vocabula a se despuşcăria am auzit-o picurînd din gura lui Alexandru Ivasiuc, şi doar o dată-n viaţă (prin luna aprilie, A.D. 1967), – ea fiind prin urmare, pentru mine, un hapax legomenon, cum spun ling­viştii. „Andrisantul“ memorabilei expresii va fi fost domnul Petre Ţuţea, în jurul căruia, la Madam Candrea, în ajun, făcusem cerc Ovidiu Cotruş, Taşcu Gheorghiu, Petrică Stoica, eu, ca şi alţi cîţiva, atraşi, pe rînd, la mica noastră masă, de irezistibilul spectacol al acestui Diogene cu alură, la cea epocă, de Jean Valjean. La masa de alături, Ivasiucii, – eu stînd, din întîmplare, cu spatele la ei. A doua zi, într-o cofetărie (de unde luasem o cutie de bomboane, pentru o vizită la nu ştiu cine), un cunoscut din Timişoara, fost student şi arestat în ’56, după Revoluţia din Ungaria (ca şi, de altfel, Ivasiuc), mă prezintă comeseanului său ţanţoş, care, tutuindu-mă din prima, îmi zice: „Te-am văzut la Casă, ieri, cu alţii, căscînd gura la Petrache Ţuţea. Da’ vezi că nu s-a despuşcăriat încă!“. I-am spus că nu-i politicos să i te uiţi altuia în farfurie, cînd mănîncă. Ivasiuc, împurpurîndu-se uşor, a întors-o, devenind mai deferent: „Pe dumneata, e drept, nu te-am văzut, fiindcă stăteai cu […]