Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
SOFTUL ROMÂN. Generaţia sfiită
- 07-06-2013
- Nr. 676
-
Şerban FOARŢĂ
- Rubrici
- 9 Comentarii
Am intrat în clasa-ntîi primară în toamna lui 1949, cînd, potrivit unor stupide versuri (citite analfabeţilor de noi de către o învăţătoare dragă, – ajunsă, peste nici doi ani, în Bărăgan), „Tu, 70; eu, 7“. „Tu“-ul ăsta, cald şi familiar, era nu altul decît I.V. Stalin, zis „Tătuca“; încît, ca şi colegii mei, eu sînt un puer staliniensis. La întrebarea: „Cum v-a fost copilăria?“, aş răspunde,-n nume nu doar propriu: „Cum să ne fie? Am crescut sfiit“. Hainele noastre (uniforme sau civile) erau, de regulă, cînd cam prea largi, cînd cam prea strîmte. În cazul dintîi, aspectul celui ce le poartă e francamente unul comic: cu un tur pînă la genunchi, cu, în picioare, ghete lăbărţate, cu, la vestonul ros şi ponosit, mîneci largi şi, mai cu seamă, lungi (pe care, instinctiv, le-ai sufleca), aceste ţoale moştenite, adesea, de la fraţi mai mari („unii morţi, alţii plugari“) îţi dădeau aerul unui rizibil clovn. (Cum însă nu puţinora dintre copii le place să se dea-n spectacol, într-o postură cît mai bufă, vestimentaţia asta „cloche“ îi, uneori, „prindea“ destul de bine.) Cu mult mai amărît erai atunci cînd, neavînd alternativă, te înţoleai în haine/în „hăinuţe“ rămase, îndeobşte, mici (copiii cresc!), mai mici […]
Era intr-o perioada (scurta, ce-i drept, au avut tovii grija de asta) cind a fost testata meritocratia. Adica „erau promovati” – la scoala, cel putin – elevii cu cele mai bune rezultate la invatatura. Promovati in posturi (cititi ca in franceza, puilor, posture-postură in rom., la sg.) de presedinti de grupa, detasament, unitate (de pionieri, fireste, Malina stie despre ce este vorba, Geo o ajunge poate vreun strajerel si el acolo).
Eu aveam cam urmatorul traseu scolar anual: fiindca trebuia sa si citesc, sa si joc fotbal (sau sa ma duc la atletism, la handbal sau la Palatul Pionierilor, unde mi-am incercat norocul la filatelie – de era sa moara Maria: Ce, ma, vrei sa prinzi fluturi? – la teatru, filmografie; nimic nu puteam termina fiindca, la un moment dat, se pune problema plecarii – peste vara – intr-o excursie prin tara, gen drumetie tematica sau tabara sportiva. Or, asta costa si cind era vorba de bani, la loc comanda!); asa ca nu ma omoram cu „lectiile”, insa „prindeam” mai tirziu tot ce se spunea pe la scoala, cu exceptia materiilor la care aveam profesori adevarati – dar nu erau multe, stati linistiti! Eram un elev „mediocru”, ce mai – dar apreciat altminteri pentru ca se cunostea ca citeam mult. Oricum, erau materii la care nu puteam avea probleme – cele umaniste. La celelalte insa, mai ales la matematica, le cam trageam. Una peste alta, mergea.
Dar la inceputul fiecarui an scolar, se facea – timp de aproape jumatate de trimestru – recapitularea cunostintelor dobindite in anul precedent (invatamintul circular, asa se cheama in pedagogie chestia asta, daca mai tin eu bine minte). Ei si aici ii prindeam eu pentru ca, spre deosebire de „premianti”, care habar n-aveau de capul lor (tocilari, saracii!) eu eram pe faza. Chiar stiam chestiile acelea, nu ma intrebati de unde si de ce. Cred ca datorita faimosului principiu al repetitiei, le tocau bietii profesori pina intelegea si ultimul capsoman, cu conditia sa nu fie surd sau absent, of course.
Incepusem clasa a VI-a fulminant – in dreptul meu, numai note de 10, pina spre sfirsitul lui octombrie. Ma ajutase si faptul ca se cam schimbasera profesorii, asa ca nu nimerisem nici unul din vigilentii care nu renunta la prima lor impresie nici sa-i pici cu ceara (am vazut reactia profesoarei mele de matematica – una care nu mi-a dat nici o nota de 5 macar, pe parcursul intregii clase a VIII-a – atunci cind a aflat ca am luat 10 la proba scrisa la matematica, la examenul de admitere la liceu. M-a intrebat candid: De la cine ai copiat, Tudor? De la Schneider, am raspuns eu, pentru ca bietul Karli nu reusise sa ia nici 4, desi ii strecurasem – riscind enorm, dar asta mi-e stilul – solutia problemei de geometrie rezolvata algebric; oare cum o mai fi asta?)
Asaaa… Si se anunta sedinta de alegeri „pe unitate”, pentru o duminica dimineata, la ora 9 cred. Cum Maria avea serviciu, duminica era ziua ei de trebaluit. Eu imi fac datoria si ii spun ca-mi trebuie o camasa alba, sa ma duc la „adunare” (oi fi avut doar una, uite ca nu-mi amintesc, oricum, la scoala mergeam cu una bleu). Si Maria zice, in stilul ei caracteristic, dar potolit totusi: Iete-te, ca numai de asta n-am eu timp acum! Mai bine, pune mina si fa-ti lectiile, mai da-le dracu` de adunari, te gasisi si tu acu` sa mergi ca tac`tu, la sedinte!
Nici o paguba! Nu sufeream fiindca nu ma duceam la „adunare”, mai citeam ceva pina se facea ora 10, sa ma pot duce la fotbal, la Casuta Rosie (era linga casa, locul nostru de joaca, al baietilor din blocurile „militare”). Si cum stateam eu asa, pe linga casa omului, aud strigate de afara: George, hai la adunare, ca te aleg presedinte! Ce zice aia? ma intreaba Maria. Ca sa ma duc la adunare, ca ma aleg presedinte. Ce presedinte? De unitate, ca de-aia-i adunarea. Si de ce sa te aleaga pe tine? La care intrebare cred c-am ridicat din umeri. Chiar nu-mi dadea prin minte de ce sa ma aleaga „aia” pe mine presedinte de unitate. Cum-necum, Maria a lasat totul balta si mi-a facut camasa purtabila in cam 10-15 minute, asa ca m-am putut duce la „Pedagogic” (era linga Palatul Cotroceni atunci, care era Palatul Pionierilor atunci, mai copii!). Ajung eu acolo si ma ia un profesor in primire (Untaru il chema, Ghita Untaru – nu Gheorghe, Ghita – ce mai figura si amaritul asta de om, si cite am mai tras eu cu el, dar si cit bine mi-a facut, sa-i fie tarina usoara, ca urit s-a mai prapadit!) Ce faci, ilev, noi te asteptam aici sa te facem presedinte si tu nu vii? Pai daca nu mi-a calcat mama camasa, ce sa fac dom` profesor? A venit si directoarea scolii, s-a informat despre seriozitatea candidatului unic (cred ca asta a fost problema lor, nu aveau o varianta de rezerva, nu trimiteau ei altfel dupa mine; ori hotarisera procedura intr-o asa de tirzie sedinta de consiliu profesoral, incit nici nu mai avesesera timpul sa ma anunte; orin nici nu-si puneau problema ca era posibil sa lipseasca vreun pionier „fruntas” de la asa adunare – oricum, destula lipsa de imginatie la fiecare varianta in parte) si, vazind ea ca nu eram eu de vina pentru intirziere ori pentru eventuala neparticipare, a dat semnalul de incepere a ceremoniei. Si uite-asa, m-am trezit avind cea mai inalta functie (onorifica, bineinteles) pionereasca din scoala. Pe urma am flat si de unde mi s-a tras: aveam cea mai buna linie de performante din toata scoala, la data verificarii. Acela a fost si ultimul meu moment de glorie (indoielnica, desigur) scolara din tot „ciclul II”.
Rândul 3 de jos: „Nu vă supăraţi, aveţi cartofi?”
În perioada invocată cu atâta farmec de domnul Șerban Foarță, școala românească se manifesta ca principal instrument de îndoctrinare politică pe scară largă și ideologia marxistă era turnată în generațiile de ”școleri” cu ajutorul tuturor mijloacelor și materialelor didactice. Era predată metodic ”sfiala” și supunerea față de sistemul politic care făcea autoritate absolută, iar copiii/tinerii erau recompensați în funcție de capacitatea de asimilare a doctrinei. Conform programei ar fi trebuit să devină toți un fel de activiștimultilateraldezvoltați, roboți absoluți, muncind să construiască o societate contra naturii.
Din fericire, experimentul a eșuat și o dată cu el a eșuat definitiv și ideea că omul este o ființă care poate fi transformată prin indiferent ce tip de educație și disciplină impusă din exterior.
… sau, mai curând, FAŢĂ DE c(in)e?
Faţă de forţele de ordine, de ocupanţii ruşi (de fapt, sovietici), de poliţieni, de… toporişti, de micii ştabi, de marii mahări, de cerberii oricărei instituţii, ce va să zică de portari, de telefonista ce o certa, la telefon, pe mama că,-n loc de Oraşul Stalin, a cerut o convorbire cu Braşovul, de „zona de frontieră”, de autorizaţia de frontieră (un soi de paşaport intern), de oribila fâşie de frontieră (arată, între două garduri, zilnic), de graniţa lichidă a patriei noastre antititoiste, de ZIL-uri şi pobede negre, de chiriaşii abuzivi sau din oficiu, de clădirea Judeţenei de Partid, de „gaura neagră” a Securităţii, cu gheretă la intrare şi bariere,-n juru-i, de protecţie, de duşmani, de prietenii suspecţi, de Vocea Americii (când se-auzea prea tare), de Canal, de Bărăgan, de Gherla, de Aiud, de „stuf” ş. cl., de inomabilii provocatori, de suspicioşii paranoici, de zeloşi, de criza alimentelor de bază („Nu că supăraţi, aveţi cartofi?”), de puşti, vipuşti iproci, iproci.
Trebuie sa fi avut 8-9 ani, în Turnu Severin (fără Drobeta), când pe Strada Mare, ex-Traian, ajunsă peste noapte I.V. Stalin, blocată, la capete, cât ţine un cvartal, trecea prin mine (ce, altminteri, minor fiind, nu aveam acte), ca şi prin ceilalţi pietoni, aidoma unui curent electric, malefica alarmă: RAZIE!
La urma urmelor, reflexivitatea verbala e o tranzitivitate mai cu …schepsis si-atunci, sigur, un adjectiv participial (reflexiv) nu e, neaparat, o provocare majora (desi, demonul interogativ nu doarme: sfiita de cine ?) Acrosajul gramatical mi-a fost secund insa, caci, din motive obscure, ochii mintii se incapatinasera sa vada/citeasca “sfintita” inca mai inainte. Sa fie pentru ca radacina slava a sfinteniei are mult in comun cu cea a sfiiciunii? Ochi, sfintenie, si , desigur, lacrimi (cica, oarescine, inspirat nevoie mare, si-a botezat cioranian o afacere mandibulatorie ; chiar asa: Lacrimi si sfinti…). In fine. Din vremile tatucesti ori post-tatucesti, fiecare cu ale lui , e greu sa fi scapat cu sufletul nestampilat. In familie, prin vecini, la scoale, stampila nu mai prididea. De pilda, pe linga noi, un Mircel, copil dezghetat dar nu tocmai mare iubitor de carte, a disparut din sinul familiei pentru ca isi dorea sa ajunga in America . Dar America “lor”, a scamatorilor, era diferita de son Amerique à lui… Citeva case mai la vale il vedeam pe Teodor Murasanu, (facuse temnita pentru ca in interbelic scosese de unul singur Abecedar si Pagini literare , doua reusite descentralizate ale maruntei provincii) cu figura de Petru pocait ori de Quijotte readus la realitate mergind catre internatul liceului unde nu mai putea fi decit “pedagog” si unde, in momente mai norocoase, se intretinea cu latinistul Iosivas despre …Blaga. Ce-o fi ramas din atitea si-atitea povesti din vecini si din vecinatati?
In tot cazul, in ce ma priveste, vor fi fost zodiile inspirate cind se decise sa-mi fac intrarea in lume, s-a hotarit ca Tatucul sa plece ( a si plecat, nu incapea tocmeala cu zodiile chiar de vei fi fost Tatuc…).
Sfiit mărturisesc că nu m-am simţit opresat în şcoală, începută la 8 ani (1958, în Bucureşti) datorită unei hepatite virulente tare, căpătată chiar în ajunul începerii anului şcolar 1957-58. Doamna Stoicovici, prima mea învăţătoare (clasele I-III) era un înger de femeie, pentru cît puteam eu fi de drăcos, uneori.
În primii ani de şcoală, am citit aproape numai basme şi poveşti. Printr-a doua, cred, am primit ca premiu o carte de poezii – Bob de grîu, de Tudor George. Doamne, ce m-am mai mirat că scrisesem o carte de poezii şi eu habar n-aveam! Apoi am aflat că poetul – supranumit Ahoe – se chema Tudor Georgescu, de fapt. \”L-am prins\” la Uniune, în grădină dar strigătul lui de luptă m-a intimidat, m-am sfiit să-l abordez. Era calofil, poet adevărat.
Trecerea la proză literară am făcut-o cu Emil şi detectivii (tot ca premiu primită), apoi cu Eu, tu şi atomul. Au urmat – inevitabil, aş zice – Tînăra Gardă, Povestea unui om adevărat, literatură sovietică, ce mai! Tot pe-atunci, am devenit fan radio – adoram Teatru la microfon, unde personajul meu preferat era Vladimir Ilici, \”cald interpretat\” de Constantin Codrescu. Nu putea fi rău un om cu o voce aşa blîndă, cum îmi închipuima eu c-ar fi vorbit Lenin româneşte. Dar duminica dimineaţa era regal – Teatru la microfon pentru copii, Cireşarii – dramatizare după Constantin Chiriţă. Spun drept că nu mi-a plăcut cartea (toate volumele) cît dramatizarea. Dar cea mai straşnică întîmplare a vieţii mele şcolare a fost într-a şasea. Însă rămîne pe altădată, am de scotocit după ea.
Domnule Serban Foarta, Va multumesc ca Va faceti timp sa-mi multumiti. Asa mai intra un pic de lumina in ‘celula’ mea.
Doamnă, vă mulţumesc sfios!
Nu era scoala noastra una de corectie, dar nici nu eram liberi. Am avut intr-o zi revelatia ca profesorii de valoare pe care i-am avut ne-au spus prea putin din lucrurile frumoase pe care le cunosteau.M-am gandit la ei – si deja stiu cativa de cealalta parte a vietii – si m-am intrebat cat de greu si cat de usor le-o fi fost sa nu ne poata spune tot ce era folositor. Cat despre mine, am inceput sa traiesc mai bine decand mi-am bagat mintile in cap si am inteles ca traiesc intr-un regim penitenciar. Mai intai m-am dezbarat de simtul umorului – tranzitia a fost dificila, pentru ca simtul umorului fusese pana atunci o strategie de supravietuire. Apoi am avut revelatia ca nu suntem liberi deloc, ci ne invartim o perioada pe planeta aceasta ca si cum am fi venit la niste studii. La asta s-a adaugat un alt amanunt semnificativ: numarul celulei lui Papillon este acelasi cu numarul apartamentului in care locuiesc eu. Cu siguranta poetul acela italian isi daduse seama devreme la vremea la care scria despre Infern. Pentru ca faimosul anunt de la intrare este, de fapt, la tot pasul. Si ceea ce fac eu acum este similar cu modul de comunicare utilizat de catre detinutii de alta categorie. Care va sa zica exista o clasificare si pentru detinuti. Locatiile regimului penitenciar sunt de diverse tipuri. Dar…exista si oameni liberi fericiti: aceia care citesc, la sfarsit de saptamana, o poveste.