Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
SOFTUL ROMÂN. Homo stultus (I)
- 26-03-2014
- Nr. 716
-
Şerban FOARŢĂ
- Rubrici
- 8 Comentarii
Homo stultus (I) Filosofii ocolesc prostia. Ea nu constituie domeniul acestor firi contemplative, de obicei, şi fără umbră. Ca şi în cazul unui Teste, ea nu e „fortul“, nici confortul (fiind, din contră, disconfortul) limfaticilor filosofi, fie şi cînd n-au a se ruşina, ca Plotin, de învelişul lor somatic(dematerializabil prin, eventual, extaz). Altminteri, ea îi cam desfide; căci ei, experţi, prin definiţie, în spirit, în inteligenţă, în intelect sau în raţiune (Verstand şi, respectiv, Vernunft), ca şi în şahul silogistic, iar dacă sînt şi în materie, sînt doar în una, mai curînd, exsanguă, aseptizată şi searbădă: o res extensa, – ei, aşadar, ignoră hăul vertiginos şi insondabil, „gaura neagră“ a prostiei: „die grosse Dummheit“ (vorba lui Martin Heidegger). Care rămîne să-i atragă, să-i tulbure, să-i fascineze (şi, numai rar, să-i şi amuze) pe înţelepţi, pe moralişti, pe cîţiva scriitori aparte, ca prăpăstiosul/ „abisalul“ Caragiale, ca impasibilul părinte al lui Bouvard & Pécuchet, sau ca Baudelaire, care-şi începe LesFleurs du Mal cu „La sottise…“. (Or, fie spus în treacăt, „prostia este infinit mai fascinantă“, după Umberto Eco, „decît inteligenţa“, – căci aceasta-şi „are limitele ei, pe cînd prostia nu“.) Dacă prostia,-n definiţia lui G. Liiceanu (înrîurit, în parte, de Glucksman?), […]
RISSOTIN :
J’ai cru jusques ici que c’était l’ignorance
Qui faisait les grands sots, et non pas la science.
CLITANDRE :
Vous avez cru fort mal, et je vous suis garant,
Qu’un sot savant est sot plus qu’un sot ignorant.
Contristé, servile bourreau,
Le faible qu’à tort on méprise ;
Salué l’énorme bêtise,
La Bêtise au front de taureau ;
Baisé la stupide Matière
Avec grande dévotion,
Et de la putréfaction
Béni la blafarde lumière.
Filosofii ocolesc prostia din cauza (sau datorita) faptului ca discutia s-ar incheia intr-un haos total. Ar fi interesant sa ascultam ce au de zis fizicienii, pentru ca ei ar cauta imediat variabilele; matematicienii ar putea fi chiar mai nemilosi decat biologii, care – de la Darwin incoace – stiu una si buna despre specia care nu se adapteaza. Interesant ar fi pe cine punem mecanic de locomotiva, ca in povestea cu pesimistul, optimistul si realistul mergand printr-un tunel: fiecare vede altceva – pesimistul vede intunericul, optimistul vede o luminitza, realistul vede doua surse de lumina; mecanicul de locomotiva vede trei…indivizi (ca sa evitam terionimele) pe calea ferata. Astept (II).
„Paradoxul este că, într-o cursă, alergătorul mai rapid nu-l poate depăși niciodată pe cel mai lent, aflat în fața sa, deoarece el trebuie să ajungă întâi într-un loc în care cel din față fusese deja, astfel că cel lent va fi mereu în față.”
Iar cel rapid va fi mereu in urma. Aici, prostia e iute de picior, si-atit. Iar filosofia de tip festina lente (am zice noi, anacronic cumva) decreteaza ca nici o iuteala nu-i de ajuns pentru a face timpul sa curga indarat. (Teoretic, ramine solutia suspendarii Timpului. Chiar se si sustine ca timpul nu exista.)
Poate ca solutia paradoxului era ca Ahile s-o ia inapoi, sa ocoleasca locul in care broasca testoasa il devansa implacabil. Numai ca nu-i o simpla problema de spatiu – S nu apare vreodata singur ci-ntotdeauna in relatie cu T si V. Iar contest-urile trebuie sa aiba loc in acelasi spatiu pentru a avea sens.
Iata o mica idee: nu doar incremenirea in proiect anuleaza inteligenta ci si incremenirea in formula. Cum nu avem decit Ahile si broasca testoasa – ori prostia „iute de picior” si filosofia (intelepciunea, cum ar veni) indelung rabdatoare – logica ne conduce catre o singura solutie.
Dar logica tine de prostie ori de intelepciune? Formala fiind, ar tine de conformism, de refuzul inovatiei, al gindirii creatoare, caz in care prostia apare o acomodare la standarde, un refuz de a gindi alta solutie.
Daca ni se pare c-am avea vreo problema cu iuteala, o evitam admitind ca formula permite calculul rapid, decreteaza domnia a deja-stabilitului-odata-pentru-totdeauna. Promitind o solutie sigura, comoda, de succes (social, de ce nu?)
Pe de alta parte, Logica nu-i accesibila celor slabi de minte, parte fiind d-ei a intelepciunii, nu a prostiei. Ne ramine a constata ca-i o intelepciune limitata, oricum preferabila unei prostii ne-limitate (cea de care se temea Einstein).
Insa preferinta e act de vointa a inteligentei de a compara si alege varianta – daca nu corecta, macar promitatoare. De aici, nenumarate speculatii posibile.
Cum-necum, spatiul comun al contest-ului este inteligenta, nu prostia – care poate fi definita ca „inteligenta negativa” (ca-n matematica, dinspre 0 spre minus infinit). De aceea, s-a descoperit IQ ca instrument de masurare. Doar ca acesta nu se aventureaza nici macar pina la 0 – unde a decretat ca nu mai e vorba de prostie ci de idiotenie, o non inteligenta ne-functionala.
Atunci, spatiul prostiei e undeva pina-n IQ 90, dincolo de care devine posibila filosofia (intelepciunea).
90-60-90 – punctul in care se-ntilnesc prostia si intelepciunea, in incercarea de a salva omenirea de incremenire in proiect. Quelle idee!
PS: Dar ce ne facem cu dorul de Creanga de Aur, de Edenul in care incremenirea era fericire absoluta? Nu cumva homo stultus era primordial, si tocmai iuteala (pripeala) capatata prin cunoastere l-a rasplatit cu vesnica damnare?
Poate uşor revanşard.
Maestrul ştie foarte bine că a existat un Filosof (cel mai mare dintre toţi, se spune) care-i izgonise pe Poeţi din cetatea lui ideală, pe motivul că „mint prea mult” (polla pseudontai aoidai) ‒ iar acum nu face decât să le plătească confraţilor lui această poliţă, numindu-i „limfatici”, „experţi, prin definiţie, în spirit, în inteligenţă, în intelect sau în raţiune”, şi în consecinţă, incapabili să redea materia altfel decât într-o ipostază “exsanguă, aseptizată şi searbădă”.
E adevărat că primul cuvânt din epistola-dedicaţie “Au lecteur” a lui Baudelaire este “La sottise”, dar e suficient să citim primul vers în întregul lui:
‘ La sottise, l’erreur, le péché, la lésine
pentru a ne convinge că Baudelaire nu simţea nici atracţie, nici fascinaţie pentru “prostie”, pe care acest “Poeta Christianissimus” (cum l-a numit un mistic al secolului XX) n-o elogiază pentru lipsa ei de limite, ci o deplânge, incluzând-o în vastul său catalog de simboluri ale căderii.
Iar tot apropo de Baudelaire, filosofi şi “materie”, ar mai fi de amintit aici existenţa unui alt mare Poet (în sensul de “Dichter”), Marcel Proust, care în eseul “Sur Baudelaire, Flaubert et Morand” găsea cu totul iritant versul din “Lesbos”:
‘ Laisse du vieux Platon se froncer l’œil austère
căruia îi contrapunea propria-i opinie diametral opusă:
“André Chénier a dit qu’après deux mille ans Homère était encore jeune. Mais combine plus jeune encore Platon.” (!!)
Şi continua apoi tot despre versul lui Baudelaire:
“Quel vers d’élève ignorant ‒ et d’autant plus surprennant que Baudelaire avait une tournure d’esprit philosophique, distinguait volontiers la forme de la matière qui la remplit:
Alors, ô ma beauté! dites à la vermine
Qui vous mangera de baisers,
Que j’ai gardé la forme et l’essence divine
De mes amours décomposés!
Ou:
Réponds, cadavre impur …
Ton époux court le monde, et ta forme immortelle…”
Acesta este, în mod vădit, şi nodul problemei noastre: hiperbolizarea “materiei” şi uitarea raportului ei de strictă subordonare faţă de “forma” pe care nu face decât s-o “umple”.
Dar ce este această formă sau eidos (care, evident, nu se reduce la noţiunea, vizuală şi circulară, de contraparte a “conţinutului”, cu care jonglează autorii de manuale şcolare)? Mă tem că pentru a o înţelege trebuie să apelăm la specialiştii în Vernunft sau (vai nouă!) în “şah silogistic”…
Maestre Foartza, Columb a murit convins ca ajunsese in Indii, deci „incremenise” intr-o eraore geografica, dar cu cat folos pentru omenire!
Fascinanta considerarea arhitecturii ca incremenire in proiect (al constructiei). Totusi, eu as considera arhitectura o SUCCESIUNE de incremeniri in diverse proiecte care se schimba de la epoca la epoca. Liiceanu condamna refuzul EVOLUTIEI, deci al apropierii pas cu pas de Bine, chiar daca uneori directia urmata poate nu e cea corecta. Creatorul, ca sa-l parafrazez pe Ioan, a iubit atat de mult lumea incat i-a predestinat evolutia spre Bine, adica spre El. Totul e ca omul SA CREADA.
Cu toate ca, nu ni se chiar spune ce e aia ”deshteptaciune”,
au, ”prostie”, ni se pare de a-ntzelege-o, n-asha? Suna *bine*, la ureche!
Suna chiar fermecator, daca *nu ai* chiar ”ureche” pentr-a auzi chiar ce se spune.
Shi, *nu glumesc* cand scriu ca suna, pentru ca, iata, e o *alta* chiar ”priza” asupra vechii probleme: cine-i prostu’ & care-i dashteptu’.
Shi, cand o *o bine shtim* ca, daca ”suna bine”, ar fi *chiar bine* sa chiar ascultam (cu toate ca *nu* tre’ sa ne-aliem, neaparat): dar, de ce nu?
Saru-mana Maestre, pupa-v-ash papucu’!
Dincolo de gluma (asta-i cu adresa), mie-mi chiar placu, analiza asta, care lasa oleaca de-o parte tampeniile ”dashtepte” (a la Mensa), pentru ca ”sufla” oleaca de *veatza* pantr-o *veche* problema. Veche…
Ca, adica: cine-i prost & care e dashtept?
Uite, *uite*: ca pot spune (chiar fain), cate ceva, chiar cei ”liternaturnici”. Chiar aia care cred ca noi – mde, ”capitele patrate” le suntem, cumva, ”dushmani”.
Sanatate, Maestre,
cred ca ne intalnim la vara,
Nea Marin
Nu de prostia lalaie, incremenita, ar trebui sa ne temem, ci de prostia activa, militanta, cu exceptia, evident, a inactiunii via drobul de sare…