SOFTUL ROMÂN. Homo stultus (II)

Încheiam, acum o săptămînă, „softul“ de-atunci întrastfel: „Numai omul merită onoarea, pe care, mizantrop ca Diogene, i-o acordase Petre Ţuţea, a titlului de «homo stultus»“. Acest „homo stultus“ al lui Ţuţea nu e un simplu predicat, de genul „Gaius stultus est“; el denumeşte o întreagă specie: spunem, deci, „homo stultus“ cum spunem „homo sapiens“. Or, acest „homo sapiens“ este un „homo duplex“, un individ denaturat, adică dezîncremenit din unitatea genuină a Paradisului terestru, ce va fi fost un „zooparc“ al admirabilei concordii: „În bunătatea noastră nencăpută/ Sta tigrul adormit pe lîngă ciută…“ (ca să citez din Leonid Dimov şi din memorie). Ceea ce poate să explice, în rest, prezumţia de prostie ce stăruie, de cînd cu omul denaturat, cu „homo duplex“, asupra lumii animale, e, dincolo de aroganţa acestui animal trufaş, ca şi de lunga, progresiva şi trista lui impietate, asimilarea ei cu însăşi materia ca decerebraţie, ca pondere şi inerţie, ca indolenţă şi lentoare, – Flaubert, care avea obsesia inenarabilei prostii, avînd-o şi pe a materiei („bovarismul“ căreia îl are, aşijderea, Sfîntul Anton al lui: „Je voudrais […] être la matière!“). Animaliculele repezi, ne-, încă, vîrstnice şi ostenite, nu numai că nu ne displac, dar ni se par, pe […]