Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
SOFTUL ROMÂN. Logica falacioasă
- 29-08-2013
- Nr. 688
-
Şerban FOARŢĂ
- Rubrici
- 18 Comentarii
„Om inteligent“, după M. Ralea (v. Scrieri din trecut, II, ESPLA, 1957, pp. 292-294), ar fi „… acela care nu confundă niciodată punctele de vedere“. Urmează nu o demonstraţie propriu-zisă, ci o amintire personală (arhicunoscută, de altminteri), ilustrînd spectaculos confuzia: „Am auzit odată două domnişoare, studente la fizică, discutînd o problemă din specialitatea lor. Discuţia era contradictorie. Una avea argumente, cealaltă nu prea. La un moment dat, cea care nu mai avea ce spune i-a zis celeilalte: – Aşa îmi trebuie, dacă stau de vorbă cu o tuberculoasă!“. Magnifică, în felul ei, riposta e una de o eficienţă care te lasă fără grai, bouche bée. Că nu ar fi un argument, şi ăsta, nu-i totuşi riguros adevărat; numai că este unul „la personă“, un sofism de tip extra dictionem, ce, finalmente, duce la o stupidă ignorantio elenchi. Iar întrebarea ce, acum, se pune e dacă un asemenea (pseudo)argument are de-a face, el, cu logica sau, mai curînd, este de ordin psihologic, emotiv adică, şi, la rigoare, etic? Căci, nu întotdeauna din prostie, confundăm noi aceste „puncte de vedere“, dar, nu o dată, din „deşteptăciune“. Cum ne-o şi dovedesc, cu prisosinţă, ba a(d)vocaştrii, ba politicarzii, ca şi, în genere, ăi de-au […]
Ceea ce faceţi Dvs, aici, stimate domn, este un început de „restitutio”, privind o personalitate uitată cu desăvârşire…
Unde ni (!) sunt, dacă mai sunt, istoricii fizicii autohtone?!
Cele mai sincere felicitări!
Azi este practic uitata, putinii fizicieni care au auzit de ea o considera un personaj exotic-ciudat. Nu e misoginism caci revazand informatiile despre ea cred ca e un fel de caz Odobleja (cel cu cibernetica) feminin. Desigur, a avut contributii importante in anii 20 in radioactivitate, poate ca Irene Joliot-Curie i-a folosit unele date, dar a ataca in anii 30 familia Curie – o institutie nu numai nationala (franceza) dar mai ales internationala – a fost o mare greseala barandu-i orice acces „afara”. Iar cuplat cu teoria sa ilara de dupa doctoratul francez ca radioactivitatea poate fi indusa de razele solare, efectul nu a putut fi decat raceala colegilor din lumea internationala atunci ca si acum a fizicii. In tzara s-a alaturat grupului de la Politehnica condus de inginerul Vasilescu-Karpen, aflat la cutzite cu Universitatea. Alta greseala. Ideea cu ploaia artificiala produsa de condensarea in nori pe micro-cristale a vaporilor de apa este excelenta dar daca spui azi dupa Cernobil si Fukushima ca primul experiment l-a facut cu „:samburi” radioactivi…Bref: un personaj interesant, cu certe realizari dar si cu idei nastrusnice, plus insotit de ghinion.
PS Sigur nu era bolnava de ftizie, deci nu la ea facea referire Ralea. A murit saraca, precum Marie Curie, de cancer contactat la manuirea fara precautii a substantelor radioactive.
Una peste alta, imi amintesc un exemplu pe care ni l-a dat un profesor al nostru ca sa ne invete cum sa facem/sa nu facem clasificarile: „oamenii sunt de trei feluri: oameni buni, oameni rai si soferi”. Din povestea de astazi eu am inteles ca dl.Serban Foarta „iarta” enormitatile pe care le mai aude probabil pe la studenti sau pe la oameni mai cu carte din ziua de azi, luandu-si nadejdea ca „lumea se ciopleste”, nadejde pe care presupun ca a nutrit-o multa vreme oferind fara zgarcenie fel de fel de trimiteri care sa vina in ajutorul celor care vor sa gaeasca si nu stiu unde sa caute.
Vă mulţumesc pentru rectificare…
De altfel, Ralea se referă la o întâmplare de prin anii ’20-’30, – când, la Fizică, era mai lesne decât astăzi să fii ftizic(ă)!
În rest, v-aş ruga să vă interesaţi de o anumită Ştefania Mărăcineanu (1882-1944), doctor în Ştiinţe Fizico-Chimice, bine cunoscută faimoasei Marie Curie şi
specialistă, parcă, în „radioactivitatea artificială”.
Asa este, maestre: intre razboaie facultatea se numea de (stiinte) fizico-chimice. Dupa razboi s-a numit de matematica-fizica (sediul in coltzul lui Edgar Quinet spre „arhitectura”). Pe la mijlocul anilor 50 s-au separat si a aparut pentru prima oara facultatea de fizica, la etajele superioare ale acelui „coltz” universitar. M-a derutat expresia „studente la fizica”, eu stiind ca facultatea a aparut doar prin 1954
@ Domnului Şerban Foarţă
Am decis sa comit pacatul de a va scrie chiar daca astazi pe aici se trandaveste ritual pentru a marca Labor Day (ceeace va doresc atit Dvs. cit si celorlalti interlocutori).
Absolut in unison cu remarcile Dvs. legate de proto-proletcultism, si deturnarea acelui fenomen dirijat de catre cel al carui mandru nume era purtat de strada pe care m-am nascut si crescut in prima tinerete.
Deci, „jdanovist” fiind la randu-mi, as spune ca extrag din miezul „falacios” al episodului descris cu har mai sus, micimea acelui silogism schiop, care il zugravetse pe Ralea (da, cum stiam deja in acea facultate, „co-autor” arendas al textelor bricolate de Herseni) ca pe un meschin omonim al lui pisse-froid, recte ceva intre cold fish si killjoy. Noroc ca in epoca Monciu-Sudinski, in acea facultate cartile lui Ralea nu mai erau bibliografie fortata.
Mă bucur că nu v-aţi supărat. Adesea ne burzuluim din te miri ce, făcându-ne, unii pe alţii, „tuberculoşi”, „pisse-froid” şi alte alea. Fiind, Dvs., ceva mai explicit acum, iată că mai venim de-acasă. – O singură, totuşi, observaţie: în 1956, Tudor Vianu nu (mai) era „ostracizat”…
Sunt, din păcate, cam pedant şi orice informaţie incorectă mă poate irita puţin. Bunăoară, afirmaţia dlui lucid că, până pe la jumătatea veacului trecut, n-am fi avut persoane, la facultăţile de Fizic[o-Chimice], de sex frumos. Când am început eu şcoala,-n ’49, profesoarele care predau fie fizica, fie chimia, erau la paritate (sau aproape) cu profesorii de aceleaşi discipline.
Încă o dată, simpatia mea şi dlui lucid, şi Dvs!
Nici o suparare,, maestre! Nu-i musai sa fim mereu de acord. Dv dezagreati abaterea de la tema discutiei, deși nu păreti deloc inamicul divagatiei, speculatiei, calmburului. Dar tema discutiei apărea a fi dublul limbaj al lui Ralea, iar nu ilogicul sau. Eu am căutat sa-l explic in același context in care l-am găsit la dv. Nu vad eroarea mea de interpretare cita vreme Vianu nu din motive de logica formala era ostracizat si apela la un agreat al regimului comunist, sa apere ce era de aparat la cultura romana.
Poate fi, totuși, malentendu – cum spuneti. Dar unul bine intentionat, sper sa acceptati.
Stimate domnule Câmpeanu, mulţumiri pentru cele două comentarii…
Ignorarea comandamentului lui Ralea, anume acela de „a nu confunda punctele de vedere”, „niciodată”, poate duce la malentendu-uri, la „aiureli” rizibile, groteşti şi, la rigoare, contondente. Articolul meu n-avea, în niciun caz, un caracter politic. Pe Ralea, îl incriminam, aici, nu ca oportunist, ci ca… alogic! Or, neînţelegându-se aceasta, ne trezim cu Gherea (în ceartă cu Titu Maiorescu), cu „Mitrea Cocor”, A. Toma, „Lazăr de la Rusca” ş.a.m.d. Nu lipseşte nici proletcultismul (care, în Uniunea Sovietică timpurie, vreo câţiva ani – până să fie pus sub interdicţie – va fi fost, oricât de aberant, un curent cvasiliterar, şi mai puţin o dogmă, ca, mai apoi, imperativele lui Jdanov, anume realismul socialist sau romantismul revoluţionar); nu lipseşte nici justificarea compromisului aşa-zis salvator al valorilor adevărate (care, în cazul unuia ca Ralea, raliat din, pur şi simplu, pra[g]matism, iar nu de dragul prezervării unor valori sine-qua-non, căci dumnealui, în circa 20 de ani, a scris lucrări de pură propagandă [„Caracterul antiuman şi antiştiinţific al psihologiei burgheze americane”, „Războiul psihologic, instrument al agresiunii imperialiste” sau tendenţioasa „Cele două Franţe”], – „Sociologia succesului”, în fine, fiind mai mult a lui T. Hariton, alias Traian Herseni.)
Pun punct aici acestui lung pomelnic, – nu fără să-l rog pe dl InimaRea să nu se supere pe mine, pentru că, atunci când fi-va cazul, am să-i dau şi eu cu „Aferim!”.
Nu cred ca inainte de anii 50 sa fi existat domnisoare FIZICIAN in Romania amatoare de discutii filosofice. Varianta pe care o stiu eu se petrece intr-un sanatoriu TBC in care doi pacienti tineri discuta cu ardoare o problema existentiala. Unul din ei vrea neaparat sa-l convinga pe celalalt. Vazand ca nu reuseste, isi (auto)justifica esecul „pedagogic”; asa-mi trebuie DACA DISCUT CU UN TUBERCULOS.
@ Domnului Şerban Foarţă
Intrezaresc, cred, ce va face sa recurgeti la maiorescianul dicton al \”cestiunii\”, si nu vad cum se poate cotra-argumenta. In definitiv, in acel puseu de silogism falacios, domnul tovaras, august savant cum diplomat devine mai rabat-joie decit ar fi fost Maiorescu pisse-froid.
Atâtea dintre cele invocate în comentariile de faţă „nu-s în chestie”, încât mi-e greu să le înşir aici,
acum.
Un singur lucru, totuşi: domnul tovarăş Ralea nu e (conform propriei definiţii) mai inteligent, în ocurenţă, decât domnişoara fiziciană.
Eu atâta am avut de spus.
„Divinul critic” ce se voia Maiorescul secolului XX l-a fixat precum intr-un insectar pe ahtiatul de onoruri Ralea: ministru carlist al „muncitorilor breslasi salutand „romanamente” in 38-39, ambasador al Tovarasei Ana la New York, trimis sa dea stralucire noului blazon reperist, „strabunele” antisemitului demascat recent aici de Radu Ioanid – alt posibil nou Maiorescu in anii 60-70 – la UNESCO. Si cu „Gaittany” a fost rau Calinescu, si cu Martha Bibescu dar si, aici teribil de nedrept, cu beatificatul de maine. Curios, de Vianu nu s-a legat. Afinitati….selective?
@InimaRea: aferim! Cu o corectie: catrenul nu-i apartine lui Arghezi, ci lui Pastorel Teodoreanu.
Cum ziceti, maestre – Preda si Pastorel (totuși, licentios, nu scatologic, tinind cont de morga lui). Deci, Vianu fost lustrat de jdanovism. Faina treaba!
De la inaltimea fostului ilustru ambasador la Washington catre fostul (mai modest) ambasador in R.F. Iugoslavia, resortul pare mai degraba „buldozerian” decit al subtilitatii. Mais, chacun à son goût. Cred ca este un episod perfect pentru a depista o seama de „tuberculosi”.
Înainte sa vă dau o replică mai pe măsură la „pişă-rece”-le lui Ralea, îngăduiţi-mi să vă contrazic în privinţa „obsedantului deceniu”, sintagmă care-i aparţine nu lui D.R. Popescu, ci lui MARIN PREDA; ca şi în a catrenului, citat de Dvs., scatologic, ce-i e atribuit nu lui Arghezi, ci – o ştiu de când aveam vreo zece ani – lui PĂSTOREL… Cât despre aşa-zisul proletcultism al nostru (ca şi al întreg… şlagărului roşu), numele-i adevărat e JDANOVISM.
Argumentul lui Ralea era subtil. Ce-ar fi fost sa fi răspuns \\\”Acum nu e momentul\\\”? In fond, spunea ca Maiorescu fusese \\\”un pise-frig\\\” – suflet sec, hain. Perfect neadevarat daca e sa ne gindim numai la cita pasiune (rece, nemteasca, ce-i drept) a pus la statuarea literaturii romane moderne si intru apărarea atit a limbii romane literare, cit si a \\\”autonomiei esteticului\\\” (polemizind cu Gherea). Dar, in \\\”obsedantul deceniu\\\” (expresie a lui DR Popescu, cred) criticul litera oficial era Gherea – asta intelegeau comuniști din teoria lui despre arta cu tendinta – corecta, altminteri dar atit, nu atotcuprinzatoare. Oricum, Gherea n-ar fi înțeles prin asta scrierile ca Lazar de la Rusca ori Mitrea Cocor.
In vremea proletcultismului – fiindcă asta ajunsese Gherea a patrona, postum si samavolnic – nu funcționa criteriul cultural, necum cel estetic (greșeală politica). Atunci, a fi pe linie si a nu fi ridicol presupunea salvarea printr-o vorba de spirit, cu intelesul \\\”era rău\\\” (adică, așa apare acum, rău pentru societate, daunator republicii populare).
In fond, intelectualitatea românească făcând pactul cu diavolul ce putea spune alta decit Credo quia absurdum est? Or, Ralea tocmai asta-i răspunde lui Vianu, printr-o replica aparent absurda.
Sigur, astăzi toată lumea e viteaza cit cuprinde, bucatele l-ar face pe \\\”Stalin si poporu\\\’ rus/libertate ne-a adus\\\”. Nu mi-s dintre viteji, țin cu aceia care \\\”au făcut compromisuri\\\”, raminind in viața si in cultura. Altminteri, critica literară românească ar fi-nceput cu A Toma, despre care scria Arghezi (alt \\\”impacituiorist\\\”): In tara noastră renascuta/ Cacatii scriu in loc sa puta/ iar scriitorii consacrati/ Sint criticati de-acești cacati.
Ne cam inchipuim ce literatura si critica literară am fi avut. Or, colaborationistii\\\” au rezistat 20 de ani, cit sa revenim – cit de cit – la o viața literară normala. Nu cred c-am fi reușit fara ab-negatia lor, subtil absurda si melnaholic autoironica.