SOFTUL ROMÂN. Nimbul şi adierea (II)

Aveam să mai cunosc o dată Jimbolia prepenitenciară, peste un an şi jumătate, prin februarie, cînd am fost dus la Paza de frontieră, împreună cu soţia mea, Maria, şi cu Andrei, pletosul nostru prieten, escortaţi, acum, de două poteri. Nu-l anunţasem pe Părinte că venim, pentru că vom fi vrut să-i facem o surpriză; dar şi pentru a nu-l mai obliga să ne aştepte pe zăbavnicul peron sordid. Ne adăstase în mai multe rînduri, în pofida opoziţiei noastre – şi nu pot să tăgădui că, văzîndu-l acolo, de la geamul spart sau cenuşiu, ne încerca un sentiment de părintească ocrotire. La Post, stătusem preţ de-o oră, interogaţi cum se cuvine, căutaţi în sacul de voiaj (în care o bucoavnă franţuzească, a unuia pe nume Max Jacob, dăduse loc la varii suspiciuni). „Şi ce căutaţi la familia Avramescu?“ „Sînt văr cu doamna, cu Sabina!“, am spus eu, recurgînd, în fine, la o minciună salutară. Se întunecase; bătea vîntul, un vînt ostil, pe străzile pustii ale acelei plate aşezări. Bucurie, cînd  ne-am revăzut, – dar şi o atmosferă tensionată: se anunţase, de vreo cîteva minute, la radio Europa Liberă, că Alexandr Soljeniţîn fusese pus într-un avion şi expediat în RFG. Fumam, nervoşi, […]