SOFTUL ROMÂN. Nimbul şi adierea (III)

Celor ce au impresia că vorbesc, aici, cam prea mult despre mine însumi le răspund că n-o fac, totuşi, despre, ci dinspre mine, – căci n-am încotro. Nu am, în rest, o perspectivă foarte netă, adică una „clară şi distinctă“ (!), asupra unui personaj prea singular, prea inclasabil, şi, ca atare, enigmatic sau echivoc (prin ironie şi apetenţă joculară), – căruia,-n gînd, îi „aplicam“ (dintr-o aceeaşi apetenţă) antonomazele diverşilor scolastici: doctor mirabilis, subtilis, profundus,mysticus, illuminatus…   Nu-i numai vina mea că, pe alocuri, scenariul (nostru) iniţiatic se converteşte în roman (sau în nuvelă) picaresc(ă). Mă şi întreb cum poate fi narabil un personaj inenarabil, ca acesta, cu nume arhanghelic, Mihail, – ce deplîngea,-nMihai-ul neaoş, anihilarea unui teonim şi, implicit, a noimei lui divine. Care, avîndu-şi propriile-i temeiuri axiologice paradoxale (sau, cel puţin, nonconformiste), prefera Scrisoarea lui Cocteau Răspunsului lui Maritain – pe care i le adusesem, spre lectură, dintr-un anticariat bucureştean. Care (după ce-i oftasem, într-o doară, că, dacă aş opta, prin convertire, pentru catolicismul străbunilor mei renani, aş deveni, poate, mai bun creştin) mi-a răspuns prin următoarea întrebare: „Vrei să pierzi lumina increată?“. Care, alcătuit, vorba lui Pleşu, numai din „tăceri“ şi din „surîsuri“, va fi rămas, în mine, ca aură,-n […]