Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
SOFTUL ROMÂN. O ţară ca după război
- 11-09-2013
- Nr. 690
-
Şerban FOARŢĂ
- Rubrici
- 22 Comentarii
În ’44, prin aprilie, bombardamentele aliate n-au ocolit nici urbea mea natală, anume Turnu-Severin (fără Drobeta). Ne-a salvat calmul bunicului meu vitreg, după mamă (care numai vitreg nu era!), ce ne-a condus, prompt, de la etaj în gangul casei – unde, fireşte, vom fi stat pe burtă. Foarte curînd după eroicul atac, ne-am bejenit care-ncotro, prin satele de primprejur, acolo unde ploi de foc n-ar fi căzut din ceruri decît accidental. Eu aveam doi ani fără trei luni, dar dezastrele, pe cît se pare,-i maturizează pe ăi mici. Am început să mă trezesc, atunci, din inconştienţa somnului de nimfă; memoria le-a luat locul, cît de cît, percepţiilor obscure sau confuze; ca şi o brumă de cronologie (şi, implicit, epicitate) – anistoricităţii anterioare, adică Paradisului dintîi. Cînd ne-am întors acasă, către toamnă, aveau să mă frapeze două lucruri (pe lîngă faptul că voliera cu canari, la care mă dusesem glonţ, era pustie): anume că pe strada noastră, pavată cu piatră cubică, în semicercuri, crescuse, printre interstiţii, o vegetaţie nu prea deasă, gălbuie şi înaltă cam cît mine, pe care, azi, aş asemui-o cu ierburile din savană, aspre. Era atît de insolită în peisajul citadin geometric (fie şi dacă două case, peste […]
Ci cu uimire evoc anii aceia, ai fabulosului meu destin. Ceva mihnire m-a-ncercat doar cind mi-am scris niscaiva memorii dar nu de la vremi si locuri venea ci de la unii oameni din copilărie mea.
Dv, maestre, nu vad cum m-ați putea mihni. Sper ca, pe viitor, sa nu va mai faceți griji degeaba.
„Aristocraticul â” (din a).
Aristocraticul â (din a) din „panis”.
Aristocraticul „Tatăl nostru”: „Panem nostrum quotidianum da nobis hodie”.
A, şi să nu uit: aristocratica Românie!
Ca şi aristocraticul popor român!
*
* *
Eu ştiu că există şi ortografii „aristocratice” sau, baremi, snoabe (asupra cărora nu mai insist); dar mi se pare prea… luptă de clasă a-i învrăjbi pe „â” cu „î”!
……ale bombardamentelor „aliate”:
Stiam ca sunteti vechi si buni crestini,
Ca va-nchinati la sute de altare
Si, puritani si càndizi si blajini,
Purtati subt redingota aripioare.
Duminica, la predica, si-acasa,
Cititi Scriptura si cântând Psaltirea,
Le-mprastiati în lume, ca va pasa
A crestina întreaga omenirea.
Din Indii, Gibraltar, Suez si Malta,
Stapâni peste oceane si pe mari,
Ati crestinat de-aproape, pâna una, alta,
Cu glontul, zeci de neamuri si de tzari.
Acù, pe noi, în slava lui Hristos,
Când, înviat din moartea lui, renaste,
În jug prusac, facura-ti mai frumos:
Ne-ati rastignit si ars de vii, de Paste.
Numai la Bucuresti pe 4 aprilie au murit cca 5000 ingropati de-a valma in spatele actualei Case a Scanteii. Sotia lui Caraion are o relatare cutremuratoare – tocmai sosise in Gara de Nord evacuata dintr-un lagar din Transnistria.
Eu am o amintire de la bunicu-meu, care lucrand un teren pe malul Oltului la sud de Dragasani s-a pomenit cu un baiat „aliat” mai glumetz mitraliindu-l din zbor de cateva ori. Compensa probabil esecul daramarii podului de la Piatra Olt – tzinta strategica atunci cand doar acest pod lega Oltenia de Muntenia.
În loc de „O preciyare”, trebuie citit „O precizare”.
Stimate domnule InimaRea, nicicum nu mi-a trecut prin gând sa va sfidez cu pâinea-mi albă.
Care n-a fost atât de albă,-n privinţa mea (şi-a alor mei), ci, nu o dată, neagră, tot pe cartelă, acră şi cleioasă, iar într-o vreme, à la russe, de format cubic. Nu ignor nici marmelada la cutie, ca un jeleu grosier (de pere?), paralelipipedică, şi ea, şi puţin mai dulce la colţuri şi pe muchii…
Îmi pare rău dacă, în treacăt, v-am mâhnit. N-am făcut, însă, parte din sus-puşi, ci, mai de grabă, dintre „scăpătaţi”, copilăria şi adolescenţa trăindu-mi-le, mai cu seamă, printre „foşti”.
Cu rude, prieteni, cunoscuţi pe Bărăgan sau în domiciliu obligatoriu, prin puşcării sau la Canal, – vă imaginaţi apăsătoarea atmosferă în care, nolens-volens, respiram…
În plus, oraşul nostru era unul angoasant şi din cauza proximităţii „titoiste”, care-l făcea suspect prin definiţie.
Un oraş în care, preţ de vreo 2-3 ani, se intra cu paşaport intern, alias „autorizaţie de frontieră”.
Nuu mai continuu, cum zice trenuu, nuu eu. Eu zic nu mai continui!
În anii ‘950, oficial se scria „pîine”, cu varianta locala „pîne”. Apoi a recapătat â drept de folosinţă, în pâine şi familia de cuvinte pornind de la român.
Odată cu reintroducerea Regulilor Sextil Puşcariu, aristocraticul â îşi ia zdrobitoare revanşă împotriva plebeului î.
Eheu, maestre, io mi-s din partea cu pine neagra pe cartela – de joasa extractie, adica. Iar lumea care ma ducea pe mine pe centru era – cum am si zis – din tineri, saraci si veseli. Dada-mea Carolina, de pilda, deprinsese o tira de croitorie dar nu se omora cu croitul. Barba’su era ceasornicar dar facea foamea ca agent la „preceptie”. La cite ceasuri de reparat erau in Severin, ajungea ceasornicaria lui Leon, de pe strada Mare. Cit despre scoala, ai cu 4 clase, erau intelectuali fata de ai cu doar 2-3.
Eram vecin, pe Strada Grivitei (nepietruita, o ulita pe-atunci) cu familii de soi – Vlaston, bunaoara. Unii mincau paine alba. O-ntrebam pe Maia, de ce? Ca sufera cu matele, muma…
Eu, in schimb, ma luptam zi de zi in piata, la coada de la painea nagra, ca era si pe cartela dar si pe apucate.
Nici vorba de resetimente! Acela era Severinul meu, pina-n 10 ani, cum al dv era cu strazi pietruite si oameni subtiri. N-aveam si nici n-am dobindit constiinta de clasa. Ai mei de-acasa vorbeau cu respect de „oamenii mari”, „situati”. Apoi, ma-ncurajau ca o sa ajung si eu um om mare – asa le dadea lor in bobi…
Articolul meu începe vag: „În ’44, prin aprilie…”. E vorba, de fapt, de noaptea dintre 15 şi 16 aprilie 1944, – ce, din neîntâmplare (!), era a Învierii; iar cele 83 de bombardiere erau britanice, anume Wellington.
O aluzie la bombardamentele „pascale” (asupra câtorva oraşe româneşti) face Arghezi,-n poezia „De Înviere”:
„Din Indii, Gibraltar, Suez şi Malta,/ Stăpâni peste oceane şi pe mări,/ Aţi creştinat de-aproape, până una, alta,/ Cu glonţul, zeci de neamuri şi de ţări.// Acu, pe noi, în slava lui Hristos,/ Când, înviat din moartea lui, renaşte,/ În jug prusac, făcurăţi mai frumos:/ Ne-aţi răstignit şi ars de vii, de Paşte.” – Cum cele patru zone geografice invocate aparţineau Regatului Unit, e limpede că poetul se referă, aici, la, mai cu seamă, „perfidul Albion”.
Eu doar am trecut prin gara Turnu in drum spre Timisoara in anii 80, asa ca in memorie mi-au ramas doar soldatii cu mana pe kalashnikoave insiruitzi din 10 in 10 metri pe malul Dunarii in spatele barajului de sarma ghimpata plasat chiar langa linia de cale ferata. Daca ii spui azi asa ceva unui tanar nascut dupa 90 nici nu te crede. Pe cand noi, atunci, glumeam ca \”am vazut Iugoslavia\”, adica o tzara nu prea socialista.
E o surpriză pentru mine, stimate domnule InimaRea, să aud că,-n Turnu Severin, „pe centru”, pe unde m-am mai preumblat şi eu (până-n ‘960 trecute fix), fetele vorbeau cum spuneţi Dvs. În rest, vă rog să-mi spuneţi, dacă vreţi, ce hram purtau acestea? („Hram” – adică studii, meserie, condiţie socială, vârstă, ş.a.m.d.) Severinul cunoscut de mine avea, „pe centru”, şi destulă lume bună… Sau sunteţi Dvs cam resentimentar?
Pina prin anii ‘960, distracție duminicala a severinenilor era plimbarea „pe centru”. De la piața orașului, pe la Teatru, pina la tunuri, severinenii se plimbau ore-n sir, flecarind. Cuplurile tinere se grupau pe sexe: ” fetele” in fata, vorbind cite-n luna si-n stele, repede-amical (Tu, fi’a dracu, știi pe cine-am văzut? Pe cine, tu, fi’a dracu? Pe proasta aia de Ileana, fi’a dracu. Mare doamna, proasta dracu); bărbații in urma lor, vorbind de fotbal, femei ori despre „cum mai sta treaba”. Mai rideau de cite unu mai batrin (bă, ti se vede cimitirul prin urechi) ori mai bleg ( ce faci ma, cleiosule? Pap, tufa de Veneția!)
Tineri, săraci, veseli: ele, birfitoare, rele de gura, unele si de musca; ei mistocari, iuti la minie dar prietenosi, altminteri. Azi, toți sint pămînt… O lume scufundata-n uitare, pe care nici Strada Mare n-o mai tine minte. Cum nici eu pe unde-ar putea fi in orașul ăla mare, străin, cam urit – așa – pe unde doar Dunărea ce mai e la locu ei… Bă nu! Totuși, si Teatru, Ruinele, spitalul Greceanu, tunurile si -binenteles – Traian din Parc.
Da’n schimb, ce frumuseata de arteziana in fata Teatrului! Minca-v-as ochii vostri, unii moare si-așa n-are, sa mor eu!
O intersectare cu o durata afectiva, cu siguranta. Cateva case \”boieresti\” de acolo, cu arhitectura, culoarea, calmul, iedera (daca nu ma insel), m-au trimis inapoi in copilarie, in alte locuri, cu aceeasi culoare, dar cu dulceata de caise; si in plus numele dat parcului – Dragalina. Asta e, pe scurt, tot, n-am trucat nimic. Miraculosul isi are salasul tot in memoria afectiva, in perceptiile noastre si – probabil – in lungimea de unda a luminii de miez de vara. Asa s-au legat cele de mai sus. Multumim de intrebare. Multumim.
Cărui „miraculos” efect perspectivistic spaţio-temporal i s-ar datora, stimată doamnă, faptul că un fenomen mult prea recent („anul trecut”) şi o durată minimă („câteva zile”) pot să… atotcuprindă un oraş, cu ceea ce se cheamă culoarea sa locală şi cu, en raccourci, trecutul său?!
„… Comme si Combray n’avait consisté qu’en deux étages reliés par un mince escalier et comme s’il n’y avait jamais été que sept heures du soir.” (Marcel Proust)
De data asta (o data trecuta este legata de un Tandem) nu mai vreau sa raman datoare si va multumesc pentru raspuns. Cat despre Turnu, asa mi l-am amintit din cele cateva zile petrecute acolo in vara anului trecut.
Mă bucur, Doamnă, că aţi cunoscut, cândva, oraşul meu natal, – pe care l-am recunoscut numaidecât, la rându-mi, din sumara, dar empatica şi, oarecum, proustiana descriere a Dvs.
Iar dacă spun „proustiana”, este că, pentru mine, cheseaua, de lângă paharul aburit, cu dulceaţă de cireşe-amare, de nucă verde, de smochine crude şi, mai ales, de trandafiri (cea mai imaterială dintre toate) joacă rolul unei veritabile madlene…
Mulţumesc.
Ca, mai demult, Bibanu cu dl Papaiani, mulţi alţi concetăţeni d’ai noştri şi-au dat (şi-şi mai dau încă) întâlnire „la piciorul lui Traian”!
Parca mi-a fost gura stramba aseara: asta-noapte, la Galati, versantii nu au coborat inca in sate dar si-au trimis buzduganul sivoaielor diluviene neoprite din lipsa radacinilor si tulpinilor taiate fara mila. Intre invazia buruienilor in Turnu post-belic si cea a pamantului insusi e totusi o diferenta, lumea carpato-dambovitzeana a „evoluat”.
Mi-am amintit o zicere de milioane a lui Dem R in „Asta-seara dansam in familie” cand ajuns la Turnu ii da intalnire lui Papaiani „la piciorul lui Traian”. Dar stiu si de cadavrele aduse uneori la mal ale frontieristilor.
Din pacate nu in sens rousseau-ian, vine natura peste noi: vezi sahara-izarea Doljului de sud sau „coborarea” in sate a versantilor despaduriti. Iar „abandon ship” au facut-o primii in vara lui 1990 mari luptatori din piatza universitatii care s-au bulucit sa ceara pe ultima suta de metri azil politic in Vest – am avut destui colegi care au facut asta si dupa ce au constatat chestia aia veche cu cainii si covrigii au preferat sa ramana welfaristi acolo decat sa revina.Ce sa mai zic de cei vreo trei milioane de pasageri care au abandonat nava imediat dupa intrarea in EU. Si astazi o mare parte dintre populantii ramasi aici asteapta doar ajutorul social, pensia inainte de varsta si tot felul de „sa ne dea”. Greu cu capitalismul asta unde trebuie sa te lupti pas cu pas. Mai bine asteapta – macar daca i-ar astepta pe tatarii lui Buzzati sau pe barbarii lui Seferis. Dar asta ar insemna sa deschida o carte, efort mult prea dureros pentru zdrobitoarea majoritate din jur.
Intamplarea face ca am cunoscut si eu urbea din poveste – acolo am indragit urmele sau umbrele unei lumi trecute, care stia sa traiasca incet; genul de urbe in care amiezile de vara aveau miros de dulceata servita langa un pahar cu apa rece; o urbe in care un copil putea avea impresia ca lumea e frumoasa, buna si intr-o nemiscare blanda si nestricatoare. Dulceata luata la o masuta din curtea caselor racoroase de la Turnu a fost inlocuita cu egoul care l-a indepartat pe om de inocenta sa. Ultimele cuvinte din poveste ar trebui sa ne bucure, pentru ca avem diagnosticul. Nu este un diagnostic mai bun pentru ceea ce ni se intampla astazi.
Vă mulţumesc şi pentru aprecieri, şi pentru semnalarea pârdalnicei erori: un lapsus calami, aş spune, dacă aş scrie cu plaivazul!
Tristetea din „nu mai asteptam nimic” este, cred, preferabila entuziasmului cu care „asteptati musai ceva”, in vara fierbinte din anul ce-a trecut….Tot o dovada de intelepciune imi pare si faptul ca vaporul naufragiat are, iata, si un co-pilot. As zice ca mai e destul loc si pentru alti ofiteri din echipaj.
Oare naufragiem pentru ca suntem pe un vas cu ghinion, sau vasul se duce la fund pentru ca pasagerii-echipajul nu stiu sa navigheze DREPT ?!
Inchei, observand ca pretuiti exactitatea, cu remarca (minora): „abandon ship!”, nu „abandone ship!”.