SOFTUL ROMÂN. Oameni şi cîini

I   Am cunoscut pe vremuri, în urbea mea natală, un ipochimen absolut inenarabil, încît mă tem că nu prea sînt în stare să-i fac portretul adecuat. Rus alb şi căpitan român, după unirea Basarabiei cu patria-mumă, România, scundacul Leonid Raevski era un fel de cimpanzeu (pan troglodytes verus). Cu braţe lungi, cu nas socratic pe un obraz multiplisat şi cu urechi cam clăpăuge, era un mitoman notoriu, aidoma lui gaspadin Ivolghin din Idiotul, victimă a confabulaţiei sau a iresponsabilei memorii false. Descendent, se lăuda el, al lui Puşkin (care avea,-n familie, într-adevăr, nişte Raevsci!), fost afiţir în Gvardia rusească imperială, pilot al primului avion (în limba rusă: samoliot) ce survolase teritoriul interminabilei Rasìi (cu care se accidentase, – de unde,-n una din versiuni, vomerul său aplatizat; pentru ca,-ntr-alta, explicaţia să fie knutul balşevic), – mitomania lui Raevski era de-a binelea grandioasă, pe cît era de gratuită. În rest, era şi mare scatolog, încît soţia-i, excedată, îşi şi ieşise într-o zi, de faţă cu trei-patru oaspeţi, din nesfîrşita ei muţenie, cu apostrofa „Papi, tî golan!“. Nu, însă, despre asta-i vorba în rîndurile ce urmează. Leonid Raevski avea o fiică, medic. Studiase medicina la Cluj şi la Sibiu. Cu păr şaten […]