SOFTUL ROMÂN. PARVA NATURALIA ONLINENSIS
- 22-02-2013
- Nr. 662
-
Şerban FOARŢĂ
- Rubrici
- 15 Comentarii
Dacă-i acceptă pe apicultori – albinelor, ecologiştii le displac. În satul Nagylok din districtul Fejér din Ungaria, un grup de 330 de iubitori ai naturii şi-ai culorii verzi, au avut ocazia să cunoască filantropia dragilor himenoptere atunci cînd, încălcîndu-li-se arealul, li se deranjează străvechile tabieturi. Ignorînd paşnica intenţie a iubitorilor naturii, albinele i-au atacat în forţă, pe optsprezece dintre ei obligîndu-i să se interneze în spital. Nu mai puţin de unsprezece ambulanţe şi un elicopter din branşa sanitară au dus la bun sfîrşit acţiunea de salvare. Şase persoane vor fi fost în stare gravă, din cauza unor înţepături multiple şi a reacţiilor alergice ulterioare. Copilaşii, panicaţi de prima şarjă a albinuţelor, au dat fuguţa-n pădurice. Din fericire, în pericol de moarte n-a fost nimeni. Un cetăţean de lîngă Göteborg, din Saro, văzut-a într-o dimineaţă, în livadă, un elan (o, mai exact, elană!), cu membrele inferioare încîlcite în crengile joase ale unui măr. Motivul era unul foarte clar: elan(a) era beat(ă). Ceea ce, în Suedia, este un fapt banal: elanii mănîncă mere în prostie, iar acestea se cidrifică, apoi, în somacurile lor încăpătoare. Eliberată, prin tăierea crengilor de măr, de către oamenii de la Protecţia jivinelor de orice teapă […]
Navigare necesse est!
Vă mulţumesc…
Noaptea e un sfetnic bun, într-adevăr, – numai în cazul că aveţi un sfeşnic bun!
Multe mulţumiri pentru dialog…
Domnului Serban Foarta
Nu prea am, din nefericire cu ce intoarce delicatetea ofertei/ofrandelor Dv. Printre diverse pietricele din valea mea am gasit, margica de consolare, pre limba lor: Red roses run no risk, sir, on nurse’s order.
Migrind de la fauna la flora ne vadim subjacentsa ‘environmentalista’ (ceea ce ar putea fi un cistig dpdv identitar, daca asta ne-ar interesa). In alta ordine de idei, ma incearca gind de caintsa (re: amalgam si disjunctie concomitente -supra- implicind bratul sulitsas/inarmat al rozei si cele treizeci de petale atit de vulnerabile) in contextul Spectrului rozei . Noaptea nu-i oricind/necesarmente un sfesnic bun. Nu-mi dau seama cum m-a luat valul ironiei cind , pe de-alta parte, ma lasam agitat de versurile finale (Et sur l’albâtre où je repose/Un poète avec un baiser/Ecrivit : Ci-gît une rose/Que tous les rois vont jalouser). Roza Maruntelului Print e mai inteleapta in transarea avantajelor si inconvenientelor… Spectrul rozei a operat, totusi, anamnezic si penitential, luindu-ma intr-un mic iures la bastina (E vremea rozelor ce mor,…Ș-au fost atât de viață pline,Și azi se sting așa ușor. vs … nu culegem flori si nu zambim,/noi, care-asa de repede murim). Clipa cea repede ce ni s-a dat.
Domnule,se scrie ,,care-si avea” nu ,,care si-avea”
Un palindrom> ROŞUL UŞOR E ROZUL ILUZOR.
http://www.youtube.com/watch?v=cbWXq7zjFfw
http://www.youtube.com/watch?v=0sP41hzZUNw
http://www.youtube.com/watch?v=KEiCczwS5jE
Domnului Serban Foarta
Mi se pare, ori chiar am trecut de la militantismul agonal al melifericelor gize la rosa spectrala (pe motiv ca au une arme pareille)? Cum asisderea-mi pare ca s-a metamorfozat christica albina in fluier pagan (syrinx) …
Rilke n-ar fi ajuns la fatala “pura contradictie”, poate, daca ar fi pus mai mult pret pe insemnarile unor inaintemergatori triantafillologi ce anuntasera maladivul endemic, posibil morbid:. “Puisque une telle fleur ne dure/que du matin jusques au soir…”, “Oh rose, thou art sick…” etc. Trandafirul va fi fost alb, dar ce culoare avea spinul? Acuma, nu stiu daca mai conteaza, pentru ca nici Proust, cu alba spina (aubépine) de medicale virtuti, n-a fost mai norocos…Stranie coincidenta, s-au “poticnit” ambii la aceeasi virsta. Daca e sa raminem intr-ale literaturii (si cintecului), pour une fois, ni se consemneaza un baraj reusit contra irepresibilelor porniri hipodermice ale trandafirului, cum ar veni, à malin, malin et demi (a se vedea/auzi: Je suis le spectre de la rose).
Domnule StPaul, mă bucur că pot adăuga o holorimă
(datând din 11-14 septembrie 2001 şi care-mi aparţine) la acest mic florilegiu „apicol”, dacă vreţi, – cu, în ocurenţă, o trimitere expresă la pariziana stradă fatală lui Nerval, ca şi la roza-i „d’outremer”…
Se dezgolea (a diavol) tija
morţii,-n tremiere, — şi, nerv al
morţii,-ntre miere şi Nerval,
se dezgolea. Adià. Voltija
carpelelor, mai a tentacul, —
ca palp, anterelor în rut.
Cap al panterelor în rut!
Carpelelor, mai atent acul…
Ningea un fel de involucru;
calin, guri se-adânceau în mov,
ca linguri se-adânceau. În mov,
ningea un fel de in volucru.
Albinelor, în clan, destinul
le surâdea auroral:
le surâdea aur oral
albinelor, în clandestinul
potir în dever. Tije verzi
îl sprijineau; şi, nevrej, anse
îl sprijineau (şi,-n ev, rejanse!):
potir înde vertije verzi.
Încolo, ritul nupţial
al bine-legănatei cupe.
Albine, legănatei cupe
în coloritul nupţial,
în alb, ocoale suicide
îi mai dădeau; scriind în „8”,
îi mai dădeau… Scriind, înnopt
în alb: O, coale suicide,
ce lujer ar avea s-o ţie,
povară grea,-n ev, roza mov?
Povară grea, nevroza mov
ce, lu’ Gérard, avea soţie
a-i fi,-ntr-acest ev… Ei, lan tern
de roze-n alb, evacuă strada
de roze-nalbe: vacuă, strada
a-i fi,-ntr-aceste, — Vieille Lanterne!
ALBINE ŞI ROZE, o poezie de ş. f. (1997):
Siringi de unică folosinţă, e limpede
că albinele nu pot fi agenţi HIV;
mai sigur se moare străpuns de un ghimpe de
alb trandafir maladiv.
De altfel, insectele nu transmit SIDA,
după cum ne asigură zeci
de postere,-n vreme ce Rilke îşi doarmă-n absida
vreunei biserici din Nago somnul de veci.
Domnul Foarta, mini excursul-elogiu api-poeticesc ce l-ati intreprins mi-a amintit ca o “albina” din vechime a facut pionierat intr-ale poesiei, chiar inaintea Cintarii cintarilor, daca e sa ne fiem cronologiilor. Deborah -[devra] e, parca, pronuntia ebraica- inseamna “albina” in anticul grai; Cintarea Dei (Judecatori) e mai degraba epicul agonistes decit liricul melifer al gizei patroane onomastice. O temere asemanatoare celei a lui Verlaine fu, mai inainte, la Cocheta lui Florian, doar ca la cesta din urma “monstrul inaripat” are subite instincte de supravietuire oportunist-impaciuitorist-renardiene .
In ce ma priveste, pietatea-mi fata de melifera in cestiune o am cultivat de mic, in via api-ana (cu totul diferita de Via Appiana), o vie in care , la sfirsit de mai, imbatata de parfumul infinit de subtil al propriilor flori, vita de vie se abandoneaza navalei culegatoarelor. E greu de crezut ca te poti imbata cu parfumul florilor de vita de vie, dar jur ca nu saguiesc .
Vă mulţumesc, domnule StPaul, pentru savuroasele si eruditele, ca-ntotdeauna, comentarii ale Dvs.
Altminteri, vă asigur de pietatea-mi faţă de albine (inclusiv acelea heraldice: merovingiene sau ale lui Napoleon I), – acestea, les abeilles, fiind un fel de stareţe, abbesses, stupii cărora par nişte abbayes.
De „maicile schivnice-albine” (sper să citez corect, deoarece o fac din amintire) vorbea,-ntr-o poezie, şi Arghezi.
Să mai transcriu, în fine, şi o strofă din Mr. Eliot’s Sunday Morning Service: „Along the garden-wall the bees/ With hairy bellies pass between/ The staminate and pistillate,/ Blest office of the epicene.” (Adică,-n tălmăcire proprie: „Albinele de lângă gard/ Au pîntec de brun-galben lutru,/ Printre stamine şi pistiluri,/ De hramul genului neutru.”
Cred, însă, şi că Paul Verlaine, în ipostază de „poor young shepherd”, are tot dreptul, de Saint-Valentin, să exclame după cum urmează: „J’ai peur d’un baiser/ Comme d’une abeille.”
Copilasul pierdut, la soareaua adultilor, se-anina de poala maicii cind prinde din zbor vorba cuiva (“…din lumea celor care nu cuvinta…”): ”Nu-i asa, mama, ca se spune “cuvinte” si nu “cuvinta” , pentru ca “celor” sint mai multi?” “Asa-i, minca-te-ar mama, galuscuta draga, mua, mua…”
Desi, in mod vadit, filantropia micilor zburatoare (supra) e selectiva, directionata si, ergo, discriminatorie, ea nu e mai putin, sa nu uitam, suicidara; specialiste in ventilatie, albinutele se patrund de un vint divin (kami kaze) atunci cind aleg sa-i patrunda pe unii, anume ori ba. Dar tocmai asta-i problema, Dumnezeu nu e in vint, cit o fi el de divin (vintul). Dumnezeu e in briza usoara (1 Regi 19, 11-13). Funny, deci sa-i auzi pe coristii (burghejii) din Faust cintind/waltzuind in trei timpi: “Ainsi que la brise légère…”
In Le Rouge et le Noir (filmul lui Autant –Lara, nu in roman) e o scena in care cavalerul de Beauvoisis apare in in casa marchizului de La Mole explicind ciudatenia/ ridicolul situatiei de a fi trebuit sa se dueleze “doar” cu un secretar particular (al marchizului, Julien Sorel, in speta) ranindu-l usor la brat. Citeva momente mai la vale, marchizul il intreaba pe Julien ce i s-a intimplat la bratul sting. “Je suis tombé du cheval…” raspunde Sorel . “Eh bien, mon cher” zice la rindu-i marchizul, “vous serez aise d’apprendre que le cheval est venu chez moi prendre de vos nouvelles…” Equustouflant, iti vine sa zici. Ori equussoufflant, ca sa facem arcul spre vintul divin (si sinucigas, cum am mai zis)” al maruntelelor albine.