SOFTUL ROMÂN. Pocinoagele limbei

  • Recomandă articolul
Dagher(e)otipurilor (cu expunere atît delungă, că înaintea obiectivului deschis trebuia sa rămîi tablou minute-n şir – morţii sau muribunzii, ca, între alţii, Frédéric Chopin, fiind optimi, ca şi peisajul, pentru poză) – dagher(e)otipurilor, aşadar, heliominiaturilor în sepia, ce le-au succedat celor dintîi, ca şi altor tehnici imortalizante le lua, treptat, la bîlciuri, locul fotografia la minut: „Zîmbiţi, va rog!“ şi gata… Ceac-pac, cum, încă, se zicea pe-atunci. Ce fericire pe ibovnicii săraci (săraci fiind cam trei sferturi din ibovnici). Numai că Ăl de Sus se îndurase, dîndu-le-n dar fotografia la minut: o poză ca asta era ieftină ca braga… Draga de ea, Rozsi era din secuime (Székelyfőld) şi slujnică la un maior din capitalie, căruia Gheorghe Gheorghe-i slujea ca ordonanţă. Ce va fi fost o ordonanţă o ştim din definiţia-rebus argheziană: o „fată-n casă sub drapel“! Ceea ce n-o împiedica nicicum pe Rozsi să-l îngăduie, în patul ei, pe Gheorghe Gheorghe. Gheorghe Gheorghe-i amintea de Jozsi, cu care Rozsi se iubise-n satul lor, mai înainte să-şi ia lumea-n cap, de răul sărăciei lucii, căutîndu-şi izbăvirea în Regat. Mare noroc pe Rozsi că, la gară, fusese întîmpinată de un şogor, honved şi el în Bucureşti, iar nu de vreun codoş aborigen… […]
Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.

Comentarii utilizatori

Comentariile sunt închise.