Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
SOFTUL ROMÂN. RA-RA-RAPIŢA, MOFT!
- 25-05-2012
- Nr. 625
-
Şerban FOARŢĂ
- Rubrici
- 11 Comentarii
N-am avut de-a face mai deloc, în aşa-zisul vechi regim (ca, de altminteri, nici într-ăsta, noul), cu mahării literaturii noastre. Pe unii i-am văzut la „Madam Candrea“, cu alţii am schimbat cîteva vorbe conjuncturale şi anoste, pe cîţiva, prin edituri sau prin redacţii, i-am evitat cum am putut. Prefer să nici nu mi-i aduc aminte. Cu, eventual, o nostimă excepţie. Nostimă – deoarece îi dau, sau i-am dat, eu, accepţia unei nostimade. Cu ocazia ultimei Conferinţe a Scriitorilor, din ’81, la spartul tîrgului (un tîrg infam), intrînd la Athenée Palace, în tandem cu Leonid Dimov, acesta este invitat de, expressis verbis, Virgilică (adicătelea Virgil Teodorescu, Vicepreşedintele Marii Adunări Naţionale), la masa lui (şi a vreo încă trei comparşi). Virgil, cu tenul său poupin, cu şevelura-i de marchiz, cu aeru-i inofensiv şi cam mai mult decît „ciupit“, e absolut irezistibil. Luăm loc la masă; eu, în dreapta tovarăşului Vicepreşedinte al Marii Adunări ş.cl. Cunoscîndu-l cu antecedente suprarealiste [sic!], îi spun, ca să audă toţi, aşa: „Cel mai frumos poem al dumneavoastră e, domnule Teodorescu, următorul: «Printr-un lan de ra-ra-ra-rapiţă/ trece-un soldat cu-o mare ra-ra-ra-raniţ㻓. Virgilică,-n culmea fericirii, mă sărută paternel pe frunte, exclamînd ca să-l audă toţi: „Nu ştiam, domne, cît […]
Draga Pierre, scuză-mă că, din cauza numelui cu care, familiar, semnezi aici, te-am tutuit, în chip spontan, din prima clipă.
Rogu-te să nu mă crezi un soi de conţopist meschin şi strângător, fără vocaţia niciunei risipe…
Elev prin clasa X-a, scos la tablă, proful de francă mi-a dictat un text. Am început fraza cam de la jumătatea tablei negre. Profesorul (care era şi grafolog) m-a privit lung şi,-apoi, mi-a spus „Risipitorule!”, – ca un diagnostic. Avea dreptate.
Dacă-ţi reproşez puţin risipa (unui talent indenegabil şi-a unei evidente culturi, chiar erudiţii), e pentru că, de nu mă-nşel, perseverezi (sau vrei să te complaci) într-o situaţie marginală.
Altminteri, toată preţuirea!
PIATRA DE CĂPĂTÎI CA PIATRĂ DE TEMELIE, SUPERBĂ LESPEDE
Cu surpriză şi surprins, Maestre, drăguţ din partea dumneavoastră, am citit, aceste sfaturi criticoase care prea pică bine şi chiar la fix, pe ici pe colo-n adevăruri dar şi un pic în sensuri stricte şi prea serioase pentru o joacă într-o curte în care parcă, mai am senzaţia încă, bate un vînt curat, aici.
Atît de tare m-a durut “Nu merită, întotdeauna , osteneala”-încît pentru o clipă prea lucidă de-atît real concret, am fost, sincer o spun, ŞOCAT, şi nici acum nu-mi vine prea bine ce să cred şi cum s-o iau. Nu-s de acord în modul unui absolut ciudat, deşi, desigur adevărul este de partea vorbei cea cu tîlc.
FiloZofia mea de baltă în care pescuiesc cam mult şi nelăsînd poveştii timpul să îşi adune seva bună şi să renască mai vînjos, nu-s înţelept HELAS ! deloc, o recunosc, alerg prea mult şi-n prea aiurea sensuri, căci mult prea multe trenuri am pierdut şi nu ajung să-mi ordonez CU SCOP mişcarea, gestul, zvîcul, jocul, îndeajuns pentru a-l aduce în limpezirele visate de harnici gînditori de pace şi de acele gesturi canalizînd perfect sau “presque” acele benefice-energii, aici.
N-am auzit pînă acum, Maestre, de osteneală care face rău decît acelui care îşi doreşte un SENS CONCRET UN SCOP cu periscop şi alte tot felul de Rezultate şi “diplome de inginer”.
Prefer să mă rostogolesc mereu şi-acesta-mi pare deocamdată sensul, drumul, decît să stau pe-o etajeră-ntr-un muzeu, să scriu volume, pagini grele, cu nume şi cu titluri eterogene de poet corect..
Să nu uităm privind mai bine, că-i doar un joc la care m-am dedat din entuziasme pur-şi-simplu, fără să caut NICI UN SCOP, special CI DOAR din dragoste absurdă ( ?) deloc surdă, tocmai contrariul, pare-aiurea, de apariţia-n acest antreu de-aici, a unui poet pe care l-am citit cu bucurii şi-efervescenţe multicolor-necontrolate ezotere şi polifonice, de mic.
ENTUZIASMUL mi-i piatra de căpătîi şi lespedea pe care nici un nume nu va fi scris decît poate acolo nişte versuri încîlcite-anume aiurea anapoda şi fără sens.
Acesta-i sensul Zburătăciunii, pînă la găsirea acelor epoleţi în cadrul anume a societăţii care conduce inevitabil la : “DREPŢI !” “pe loc repaus !”, pe care defapt, mă feresc ca dracu de tămîie.
Cînd ascult, văd, trăiesc, citesc, viu, simt ce-mi place, uneori Foarţă, Maestre, m-apucă automat Delirul neînfrînat Delirant. Care-i răul !
Dar despre Binele acela şi despre Răul acesta O ! cîte n-ar mai fi de povestit delirînd delirat.
Care marinar “sur un bateau ivre”-aruncînd nestăvilit în ale adîncurilor mări ceruri, stele, străfunduri abisuri vise şi gînduri, năvodul, nu scoate toate-adunate la un loc precum rătăcirile prin coclauri în căutarea Cuvîntului Magic, a Iluziei şi-acelui Adevăr care-i sunetul pur al Invizbilei ARPE DE PIATRĂ ?
Maestre, nu-s decît un grăunte, poate cîndva piatră, faţă de-un firicel de praf un bolovan megalitic, ce importanţă, cu-adevărat în clepsidra aceasta în care toate se rostogolesc atît de firesc încît Nimeni încă nu a găsit TIMPULUI să-i spună să nu se mai ostenească ?
Totul pare gratuit nimic nu-i degeaba, totul are cu atît mai mult un sens cu cît se petrece Spontan dintr-o dată, ca aici şi acum, fără scop.
De fiecare dată cuvintele s-au rostogolit firesc, zglobiu, „sans aucune arrière penssée” pe loc întru participarea entuziasmatică fără scop la un joc căruia mă dărui fără interes neavînd timpul necesar suficient a tria, a alege gospodăreşte, concret, metodic, pedagocic, ştiinţific, “politic-poetic corect”.
Cît despre “castraveţii” cu pricina, tare aş avea poftă să-i degust cu nesaţ, dar la care aprozar aş putea găsi reţete-adresele gastronomice potrivite schimbului de nuanţe fără a periclita autenticitatea energiilor pozitive ?!?
Şi-apoi Maestre, care “noi”, care ”mine”, care “toată vremea” ?!?
Poate că Tocmai aş avea nevoie de o astfel de “pierdere de vreme” mai abitir ca niciodată cu “tine” şi cu “unii dintre voi”, şi se ştie din totdeauna că fără osteneală, Multă osteneală, nimic nu merită mai mult decît oboseala şi bătăturile din astfel de bucurii “lipsite de scop” şi permanent poetic delirante delicioase deliruri.
Voronca, Gherasim Luca, Tzara, Victor Brauner, Fundoianu, şi alţii şi alţii n-aveau nevoie de nici un sistem şi cu atît mai mult circular, DELIRUL ERA SENSUL, şi-apoi Maestre care-i sensul şi cine poate spune cum şi-ncotro tocmai în ale poeziilor meandre, sunetelor care curg se rostogolesc etern neobosite deloc ? Există un Sens ?!?
Cum oare aş putea să iau cuvîntul unui atît de neobişnuit poet drept aroganţă sau cine mai poate şti orice-altceva, decît, deşi cu-n gust ciudat de azalee, uşor sălciu, roz-amărui, un semn de neobişnuită-atenţie atît de preţios şi sens special, aparte pricinuind stări de răzvrătire şi meditaţie.
Vă mulţumesc Maestre pentru vorbe, gînduri, idei şi sfaturi, ”de tout mon coeur” fiind gata în perpetua rostogolire să strig şcolăreşte “e pur si mouve”.
PIERRE QUI ROULE N’AMASSE PAS MOUSSE
Mon ami (era să spun: Pierrot), sper, j’espère; j’espierre (!) că nu mi-ai luat lauda (piezişă) drept critică ineptă (sau pură aroganţă). Într-însa,-i doar un pic de amărăciune. Mi-ar părea, altminteri, foarte rău.- Cu atât mai mult cu cât, neştiind nici cine eşti, nici câţi ani ai, nici cu ce te îndeletniceşti, s-ar putea să vând, fără să vreau, doar castraveţi la grădinar… Encore une fois: bonne chance!
Draga Pierre, răspunsurile tale aliterative, paronomastice, uşor incoerente şi, in extremis, delirante (ca un dicteau automat), nu fără un umor abscons (de obicei, însă, amare), sunt, în definitiv, nişte poeme; sau ar putea să fie asta, de-ar fi/de-ai fi mai adunat(e)-n scop. Or, tu, după ce-arunci năvodu-n mare, îl scoţi la suprafaţă plin, de-a valma, cu tot ce mişună-n hăţişul ei afund. Este un ghem inextricabil, în care mirobolanta florofaună marină, sustrasă de sub „clopotele verzi”, riscă să se sufoce (ca, după Călinescu, la Voronca, metaforele fără sistem circulator). Dacă aş fi oleacă mai pragmatic ţi-aş reproşa gratuitatea; nefiind, te rog să nu-ţi pierzi toată vremea cu mine şi, în genere, cu noi. Nu merită, întotdeauna, osteneala. Poartă-ţi de grijă ţie, nu-ţi risipi talentul. Mult noroc!
Cum oare n-am putea cădea-n ibric ?!? Fost-au pe vremuri vremuri fabulose.
Mutarea-n plic, susur de alambic, miracole şi elixire.
Dar asta-a fost odată şi cîndva, ‘nainte de venirea-n hoarde-a hoardelor fără de milă, lăsînd sub preşuri, peste, în, şi peste tot, jeg, vicii-vicii şi viciversa pe veci şi încă, putrede versate vicii.
Dar azi, acum culoarea tare galben-jună jonă fragedă Junonă pură a rapiţei împinsă pînă hăt hai-hui spre orizont mă-mbie să chicotesc în barbă de departe vorba prea veselă şi bună-n versuri de zor sorbind adînc absintul absentului dintre coclaurile neaoşe HELAS de-acolo,-EI ! LASĂ ! nu fii trist băi piatră, că nenea Foarţă scrie bine şi des ne întoarnă-n vene-ades cu drag şi har Sacru-Elixirul care ne îmbată şi ca prin farmec obsedaţi ne poartă beţi-fericiţi mai dependenţi ca niciodată, FIE ! Whisky probabil sau bourbon, bon ton şi poezie bună.
Aşa să fie cît mai des mereu AHOE ! Sensul ! Extazu-acesta Foarţă sau Şerban ! Obsesia Sunetului Sacru.
Da de unde cochetarie…nu se face. Drept dovada, sa stiti ca am uitat ce idee mi-a dat in minte cand vorbeam cu dv. Si’mi pare rau, ca era o idee faina, da’ poate mi-o amintesc recitind articolul dv. Seara buna va doresc.
DEPENDENTA: noroc cu Internetul: ieri a fost sâmbătă şi, totuşi, a fost Belgia! Mille mercis.
TATARCA: Doamnă, mă copleşiţi… O singură nedumerire: ce \”bătrâneţi\” sunt alea, când aveţi copil/copii încă minor(i)?! Sper că e vorba de o cochetărie…
Ma inscriu si eu in asociatia dependentilor anonimi. Ora „has” undeva in tara asta, n-am conferinte, dar am copii de crescut si nu ma pot ocupa de ei pt ca am si o lucrare de gr. la care inca mai scriu si-mi sperii copiii care ma vad razand in fata computatorului – tocmai eu, care m-am impotrivit pedaagogic multa vreme – noroc ca n-am mai gasit banda pt masina de scris. Problema e alta, tine de cunosstintele dobandite anterior, cum sa-i explic eu copilului meu savoarea limbajului, ca el nu are acelasi referent – na, ca mi-a venit o idee pe care sa o folosesc in lucrarea mea – cum sa-i explic eu hohotele mele in fata computatorului? Apropos – ma intreb ce-or fi crezut aia de au vazut-o bucurandu-se asa mult pe „dependenta” de la conferinta… daca se amuza ca si mine…macar eu sunt in casa. Multumim pentru masajul intelectual cu care ne mai alinati batranetile. Acu ma intorc sa citesc si a treia oara.
Ora 17 la Bruxelles, pauza unei conferinte (in sfarsit!), fuga la Internet Point-ul din hol, rapida accesare rubrica, savurat lectura, zambit, ras, scris comentariu, felicitat autor !
Da, sunt dependenta!
Adaug (n-am putut-o face, din lipsă de spaţiu, în articol) că, sastisit de ra-ra-rapiţa din scuar, Vicele ne-a invitat la el acasă: \”Nevastă-mea e în voiaj şi am un provizion de whisky\”. Am plecat, cu un taxi providenţial, un critic dramatic, o actriţă fără roluri şi eu, în spate; amfitrionul, bineînţeles, în faţă. Am luat-o, bănui, spre Cartierul Primăverii. Era noapte. Ajunşi intacţi la reşedinţă, am fost tratarisiţi, numaidecât, cu elixirul transoceanic. Gazda a luat o carte de pe masă: \”Citeşte\”, a îngăimat (ca Tucă!), – iar nu \”Tolle. Lege\” ca-n Sfântul Augustin… Era vorba de un florilegiu, epurat de textele pe linie, din toată poezia lui. Fiecare poem era datat, astfel că autorul, după fiecare (căruia-i dădusem glas cu brio), îmi spunea: \”Vezi când e scris!\” Eu: \”În \’28, în \’29, în 30\”. Erau opere din prima tinereţe. Ceea ce-l făcea să se tot mire: \”Vezi ce frumos scriam la douăzeci de ani! Cum am putut să scriu aşa frumos?!\” Îmi venea să-i spun, ca-ntr-un refren: \”Pentru că nu eraţi Vicepreş…\” ş.cl.
Poetului fără-a putea A mă opri îngăima bazaconii prefăcute-n sunete poet-pneumatice
ÎN LANU’ GALBEN SOARELE ŞI CORBU-ALUNGĂ, SOMNUL
sunetul curgînd alene şi continuu printr-o muchie de hîrtie dintr-o dungă
rare sînt şi tot mai rare păsările cîntător-aviatoare rătăcind povestitoare-aici
şi cînd astfel, ascultînd în rime snoave tare-mi vine să-mi aşez genunchii
capu-n poală ca-ntr-o oală-n care tîlcuri şi poveşti secvenţe clipocesc bolborosesc şi,
să nu mă mai opresc să SORB la sînu-i rană, limba-aceea păsărească
sevă zeamă sosul vorba care dă năvală chiar de-aici, dintr-o piruetă zveltă
din trecut aripă blîndă cîntec farmec drog şi poantă care mult
şi mai abitir mi se-nvîrte pe sub nas zvîrlugă-n creier
mai frumoasă decît chiar Isadora în eşarfă şi mai ţanţoş Isidorul spiriduş
Ducasse pe-o dungă sau pe şoldu-i-vîrteşug vibrînd unduindu-şi clar anume-al ei
sîn, dar Duncan pe nume, bustul, în abisul lumii-n care mii Minuni stau ciudat
pe neştiute dureros să ni se frîngă în Coincidentia Mysterium, în poem sau lîngă.