SOFTUL ROMÂN. Se non è vero è ben trovato

„Verònica“ (accentul cade pe antepenultima vocală, „o”, vocabulul fiind proparoxiton) se cheamă capa, în spaniolă, a toreadorului, – în cazul că aceasta are, aidoma năframei Sfintei Veronica, imprimată,-n ţesătura ei, imaginea lui Christ. Cînd taurul, în apogeul furiei, se-apropie, spumegînd, de toreador, gata să-l ia în coarne şi străpungă, acesta (după cum se vede în zeci şi zecile de guaşe, tuşuri, crochiuri picassiene) face, în ultimul moment, din şold, o fentă elegantă, chiar galantă, cu capa-i (îndeobşte roşie): face o „verònica“, adică, în idiom tauromahic, – făcînd ca ditamai dihania să treacă milimetric pe lîngă silueta lui fragilă. Cu cît mai milimetric (dacă se poate spune astfel), cu-atît mai palpitant. Mulţi îşi trag pleoapele pe ochi, pe şi mai mulţi, pesemne, îi trec apele, – în timp ce aproapele taurului, toreadorul, numără-n gînd capele pe care are să le-ntindă peste băltoace,-n uliţi, pentru ca doamnele să nu-şi păteze escarpenii… Bănui că la „verònica“ aceasta tauromahică (sau şi la ea), iar nu numai la planta „véronique“ (i. e. „sporiş“, „verbină“, „veronică“), se va fi gîndit Robert Desnos, pe vremuri, – în ciuda faptului că textu-i („pour les enfants et pour les raffinés“), intitulat La Véronique, e, dacă vreţi, botanic, floral, o […]