Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
SOFTUL ROMÂN. Şi aşa mai aproape
- 17-12-2014
- Nr. 753
-
Şerban FOARŢĂ
- Rubrici
- 55 Comentarii
Şi aşa mai aproape I Inima, lacrima, rana, roua şi lamura: hrana celor curaţi, neprihana privighetorilor, – Ana Blandiana a fost insultată. Marmura şi hexametru’ într-un confuz perimetru înfumegat de salpetru şi sîngerări, – domnul Petru Creţia a fost molestat. Ianus şi Marele An, vulturul Sfîntului Ioan, ţara Părintelui Ioan, taina Graalului, – Ioan Petru Culianu a fost ucis în America. II Greul nevorbii,-al nesomnului, cînd, nefiind nici al somnului, nici al rostirii, al Domnului nostru eşti, – numele domnului Corneliu Coposu a fost maculat. Jaloba, jalea sau doina caselor din care moina s-ar fi ales, pentru oina unor nebuni, – doamna Doina Cornea a fost maltratată. Clarul: neumbra, neceaţa, neîntunericul: gheaţa mai înmuindu-se; viaţa nemaisfiindu-se – Piaţa Golanilor fu măturată (iar carosabilul redat circulaţiei rutiere). III Doliu-al speranţei, al Zecelui Mai, – în decursul prea recelui, al mizerabil de recelui 7 octombrie, Regelui i-au interzis să coboare din aeronavă. Şi aşa mai aproape. (1990-1992)
Stimate domnule Mihnea Moroianu,
uşor instabil, în calitatea mea de „Rac”, şi, nu o dată, ezitant, încep să regret că v-am promis un amplu şi prea-doct 🙂 răspuns la întrebările/problemele domniei
voastre.
Acestea-s inflexibile, tranşante şi de ordin cvasiteoretic; or, teoria (teoria artei) „n’est pas mon fort” şi/sau vocaţia mea.
Fireşte, n-o să spun, cu Goethe, „Ich singe wie der Vogel singt”, pentru că n-am atâta ingenuitate; dar, fie şi dacă ştiu (de la Cocteau) că „privighetoarea cântă prost” („le rossignol chante mal”), o prefer păsărilor împăiate; şi, cu atât mai mult, celor ce le disecă!
Să nu vă supăraţi, vă rog, pe mine că dau, ca racul, înapoi: e o defensivă temporară, în aşteptarea unor zile mai propice studiului, cu un plaivaz în mână, al purificării prin plăcere, al hedonismului cathartic; ca şi al, între altele, unui Esenin aducând cu calul rilkeian (dintr-un sonet în care-ncape,-ntreagă, Rusia), mai abitir decât cu „iapa tânără” a Zinaidei (care, în calitatea ei de… Hippius, putea fi – rogu-vă să mă iertaţi! – mai circumspectă cu analogia, altminteri, sugestivă, ba chiar adevărată, dintre Serghei şi regnul cabalin domestic scăpat de sub orice control).
Sunt, altfel, în situaţia unui Aurelius Augustinus, care nu mai ştia ce este timpul după ce i se punea, ritoasă, întrebarea, şi care,-n rest, intuitiv, simţea, ştia.
Blocajul meu mai vine şi din faptul că, aşteptând din parte-mi (fie şi spunând-o-n blajină ironie sau de-a-n serioaselea, aşa-zicând), un răspuns ce „se anunţă un regal”, nu pot decât să mă, de-a binelea, inhib…
Rămâne să pun capăt, privizoriu, răspunsului făgăduit în public, rezumându-mă la a transcrie,-n continuare, un mic poem (cu aer sapienţial), scris în urmă cu vreo trei decenii, despre reuşita „nepuselor la cale”:
AD USO DI FUMO
O dată pe an sau de două
ţigara sau gura-mi fumândă
binevoieşte să toarcă
fumul în formă de cerc:
alt nimb în dispersie o nouă
aură străfumegândă
ce are ’ntr-o zi să se-ntoarcă –
numai cât eu nu încerc
cât (ţuguiate-amândouă)
buzele mele la pândă
nu se sfărâmă să-i stoarcă
fumului magicul cerc:
o fără de verde nici rouă
eflorescenţă plăpândă
binevoind să mi-o-(n)toarcă
fumul atunci când nu-ncerc –
o dată pe an sau de două…
In numarul care apare miercuri, primul pe 2015, în „Observator cultural” puteti citi pe larg despre „Arta bucatariei sovietice”, in cadrul rubricii sustinute de Liviu Ornea, „Bifurcatii”.
„Arta bucătăriei sovietice” de Anya von Bremzen. E o delicie – bliny, zakuski, kotlety…Cunoscatorii – gurmanzi si literaturofili – sa se astepte la la un regal….SSSR-KPSS-ist.
… (echivalând cu o nesperată promisiune) vi se aprobă cu dragă inimă, scumpe Maestre, în aşteptarea răspunsului care se anunţă un regal pentru toţi cei ce vă citesc cu sufletul pustiit de efectele ‘Fenomenului viitor’ (“hantés du Rhythme, et dans l’oubli d’exister à
une époque qui survit à la Beauté”).
Mulţumesc şi pentru salutul care, venit din partea D-voastră, nu poate fi citit decât “cu supuşenie”, [Sganarelli].
Stimate domnule Mihnea Moroianu,
întrucât problema pe care (mi-)o propuneţi e una foarte dificilă (dacă, bineînţeles, eşti responsabil, iar nu un simplu „débrouillard”), daţi-mi, rogu-vă, un mic răgaz,
o pauză de respiraţie (sau gândire).
Încerc să vă răspund cât mai curând, – fie şi dacă n-aş putea-o face decât în numărul de săptămâna viitoare.
Salut (vorba lui Ion Barbu) în(tru) Mallarmé!
Stimate domnule Profesor,
Vă mulţumesc pentru întrebarea în care îmi place să citesc o dorinţă reală de a înţelege, dorinţă atât de rar întâlnită printre contemporanii noştri, care au pierdut se pare orice capacitate de estimare a gradului de DIFICULTATE al diverselor probleme (istorice, filosofice, ştiinţifice, etc), de aceea îşi imaginează că au la degetul cel mic răspunsul la oricare din ele ‒ şi nu găsesc niciodată timpul necesar pentru a-l căuta sau a ezita în formularea lui.
Evident că întrebarea Dvs face parte din categoria întrebărilor atât de complicate, încât probabil nu admit niciun răspuns univoc şi concis. Tot ceea ce pot face este să comentez puţin formularea şi nuanţările care cred că ar trebui introduse.
Dvs v-aţi dori explicată legătura dintre “creaţia artistică excepţională rusă” şi “politica excepţional de mizerabilă rusă”, considerând că ambele “caracterizări” ar fi “aproape unanim acceptate”.
Cu privire la primul termen al întrebării, aş observa că nu creaţia artistică în sine (respectiv literatura rusă) este cea care, începând cu a doua jumătae a secolului XIX, a avut un ecou atât de puternic asupra Europei, cât mai ales SPIRITUL care a produs această literatură. Acesta era spiritul unei naţiuni tinere (netrecute prin experienţa Renaşterii şi a Reformei), a cărei elită intelectuală urmase timp de 150 de ani (în perioada lui Cantemir-fiul, Lomonosov, Derjavin, Karamzin, Jukovski) şcoala culturii intelectuale franceze şi germane, şi după “absolvirea” cu brio a acestei şcoli, se trezise o dată cu Puşkin intrată brusc în faza deplinei maturităţi, a capacităţii de formulare a unui mesaj filosofic şi religios cu totul nou, caracterizat de o incredibilă umanitate şi FORŢǍ INTERIOARǍ.
Cu privire la cel de al doilea ‒ mi se pare destul de clar că înapoierea politico-socială a Rusiei (subiectul vestitei opoziţii dintre “occidentalişti” şi “slavofili”) este reversul aceleiaşi neapartenenţe a Rusiei la civilizaţia europeană propriu zisă, cu care avea (şi are) în comun doar creştinismul, dar de care o separă ritmul şi etapele unei istorii cu totul diferite.
Acum, despre caracterul “mizerabil” al politicii ruse (sau mai bine zis al rolului jucat de Rusia pe scena politică europeană), vă semnalez că el nu a fost nici pe departe perceput astfel în toate timpurile, de exemplu în perioada Sfintei Alianţe (când Rusia era aureolată de prestigiul contribuţiei decisive aduse la infrângerea “tiraniei” lui Napoleon), sau mai târziu, când Bismarck avea drept principală preocupare de politică externă menajarea relaţiilor cu imperiul de la răsărit, adică evitarea fatalei constelaţii create de greşelile urmaşilor săi, care au lăsat Rusia să intre în sfera de atracţie a Franţei, creând condiţiile pentru războiul german pe două fronturi, urmat de înfrângerile succesive ale Rusiei şi ale Germaniei însăşi. Ca să nu mai vorbim de fascinaţia interbelică faţă de experimentul sovietic, sau de sentimentele Occidentului faţă de Rusia lui Stalin în perioada 1941-45 şi mai departe, până la înăbuşirea Revoluţiei ungare.
Închei menţionând un amănunt pe care desigur îl cunoaşteţi: acela că în principalele ţări occidentale au existat (cel puţin până la prăbuşirea URSS) nenumărate instituţii şi sute de cercetători specializaţi în studiul istoriei politice, diplomatice şi culturale a Rusiei, pe când la noi nu există nimic în acest sens. Doar o imensă “ignorantia invincibilis” (a limbii, a istoriei şi a problemelor geo-strategice reale), combinată cu sentimente negative viscerale şi cu iresponsabilitatea cultivării acestora de către liderii politici (vezi cazul Băsescu) în scopul obţinerii de avantaje ieftine pe scena internă, scump plătite în plan economic şi (probabil) geo-politic.
Iubite Maestre,
Vă mulţumesc pentru PS-ul la răspunsul dedicat lui lucid (căruia nici n-am apucat să-i multumesc pentru că, amintindu-şi de modesta-mi persoană şi aducând vorba de literele ruseşti, mi-a dat prilejul să arunc, ajutat de nepoata mea Leontina, o privire asupra relaţiilor culturale româno-ruse).
Am apreciat concizia şi poanta, dar, trebuie să recunosc, poziţia Domniei Voastre mi se pare ‒ aşa cum era de aşteptat ‒ nu mai puţin sibilină. E greu de decis, de pildă, dacă cititorilor le recomandaţi cu adevărat calea propusă de lucid ‒ limitarea consecvent-sensualistă la “voluptas” ‒ sau dimpotrivă, prin simpla trimitere, fie şi implicită, la abordarea contrară, vă distanţaţi de cea dintâi. (Tot aşa cum din impecabila tălmăcire a sonetului lui Rilke nu reieşea dacă, urmând-o pe Zenaida ‒ şi nu numai pe ea, ‒ trebuie să ne pese sau nu de ce anume se reflectă în biografia unui scriitor: cavalcada sălbatic-exterioară a “iepei tinere”, alergând spre autodistrugere, sau “fenomenul invers ‒ evoluţia personalităţii” şi “tragedia lăuntrică”.)
Deoarece am mai dat greş o dată (datorită lipsei de tact şi de “savoir-vivre” a tinerei, pe atunci, eleve din Bălţi) în a vă smulge o mărturie de credinţă pe aceste teme, mărturisesc că nici acum nu sper să o pot face.
Şi poate că, cine ştie, nici n-ar fi bine altfel, deoarece Poetul este făcut pentru a purta, în fundul călimării şi al simţirii sale, acea “goutte de ténèbres”, acel “pli de somber dentelle, qui retient l’infini”. De aici reţinerea în a se pronunţa neechivoc, exprimată, cu un zâmbet pe care ni-l putem imagina aproape extrem-oriental şi sattvic, prin
“Le sens trop précis rature / Ta vague litérature”…
Fiat voluPtas tua!
Domnule Mihnea Moroianu, puteti sa explicati mai exact ce legatura este intre creatia artistica exceptionala slava (rusa) si politica ingrozitor de mizerabila slava (rusa) ? Cele doua caracterizari (ale creatiei artistice si ale politicii) sunt aproape unanim acceptate; deci care este legatura dintre ele ?
Ce simplu-i totul!…
Când visul s-a sfârşit, când nu mai speri în Duhul
Ce suflă unde vrea, poţi invoca Plăcerea,
Spre care-aspiră şi vâsleşte gloata,
De care-i plin văzduhul,
Şi vei uita atunci de roata
Lui Ixion, de plânsul şi durerea
Lui Prometeu înlănţuit pe stâncă.
Ascultă sfatul meu, copile:
Renunţă la Ideal şi-ţi vei afla răsplata.
Nu căuta esenţe mai subtile,
Când Sufletu-a murit, Plăcerea te răsfaţă încă!
REFREN:
Printre pături şi perini, de plăceri legănat,
Vei citi ce-a mai scris Manolescu,
Vei visa la pericolul slav;
Vei fi slobod şi pur, răsfoind pe Breban, îţi vei face
Din lectură şi pândă un pat.
… apropo de” iapa tânără”, „fără căpăstru”.
Ce-ţi bâigui, Doamne,-i lucru-aproape calp,
după ce tu, făpturile s-audă
le-ai fost deprins!… Era-ntr-o seară udă
de primăvaraă,-n Rusia… Un cal alb
venea din sat, încetinit în goana-i
de funia piedicii, – fără stăpân,
dorind să pască,-n noapte,-n pajişti, fân;
ah, cum mai unduia, buclată, coama-i
pe lungul său grumaz, în cavalcada
lui frântă,-n timp ce sângele-i – havuz
era, sau spumeg aprig cum cascada.
Erau într-însul vastele întinderi,
întreaga-ţi sagă o avea-n auz.
Icoana-i asta e, – n-o afli-altinderi!
Si de ce nu ar exista purificare prin placere (literara, evident, ca altfel – tot suntem la Rusia – ajungem la hlisty si Rasputin)? In trista lume de azi problema oricarei literaturi este SA FIE CITITA, exact semnalul de alarma tras de Manolescu in „rezumatul’ sau – cititul dispare din viata cotidiana. Sfarsitul literaturii? Posibil, asa ca indiferent din ce motive a citi inseamna salvarea CULTURII.
… mi-e greu să discut despre vechea literatură rusă:
* Deoarece, natură eminamente hedonistă şi pozitivă, cititorul de dincoace de Prut are o încredere de nezdruncinat în autonomia “valorilor estetice” ‒ nişte valori misterioase şi greu de definit, dar cu atât mai atrăgătoare când sunt abordate din punctul de vedere pur pragmatic al degustătorului plăcerilor oferite de ele.
* Fiind autonome, valorile acestea formează reperele imuabile ale unui domeniu aparte, separat prin pereţi transparenţi, dar complet etanşi, de celelalte domenii ale conştiinţei şi ale psihicului uman. Un domeniu în care toate imperativele Spiritului, şi însăşi prezenţa acestuia, sunt suspendate prin magia baghetei unui vrăjitor nevăzut.
* Aşadar, nu numai Morala normativă, dar nici Etica propriu zisă (matricea responsabilităţii şi a spiritului de sacrificiu, adică ingredientele oricărei vieţii cu adevărat umane) nu au niciun cuvânt de spus în evaluarea scriitorului însuşi, căruia nu i se cere decât un singur lucru: să fie cât mai “seducător” cu putinţă. Şi într-adevăr, dacă Binele şi Adevărul nu mai contează, dacă orice aspiraţie spre mântuire a fost de mult proscrisă şi uitată, iar Sufletul există la fel de puţin ca şi Creatorul lui, ce alt recurs mai rămâne decăt Seducţia?
* În varianta lui carpato-dunăreană, “Homo aestheticus” este esenţialmente un “gourmet”. Că din această supralicitare a laturii pur gastronomice a receptării literaturii şi artei s-ar pierde ceva esenţial din punctul de vedere al concepţiilor unor alte epoci, mai puţin scindate şi mai puţin opace faţă de idealurile armoniei şi ale evoluţiei individului ‒ este, bineînţeles, ultimul lucru la care s-ar putea gândi un adept al acestei viziuni pur statice asupra artei şi a vieţii, o viziune anti-tragică prin definiţie, pe care absenţa dinamismului o face complet alergică faţă de orice formă de entuziasm şi de mişcare lăuntrică reală.
* Deoarece artistul nu trebuie să fie în niciun fel un “învăţător”, un căutător al “adevărului vieţii” (cu atât mai puţin un profet care să “ardă inimile oamenilor cu fierul înroşit al Verbului”, cum era el în momentele ultime ale spiritului rusesc), ci doar un furnizor de plăceri, cu atât mai intense, cu cât modul lor de a acţiona este mai înrudit cu cel al acoolului şi al drogurilor propriu zise ‒ viaţa şi exemplul lui personal devin complet irelevante. Sau capătă un farmec cu atât mai pronunţat cu cât sunt mai marcate de pitorecul dezordinii şi nebuniei, de aura damnării şi a tendinţelor autodistructive.
* Cum ar putea un astfel de cititor să înţeleagă, fie şi cu totul superficial, ceea “vroia să spună” Zenaida Hippius, una din cele mai fine voci ale poeziei şi criticii Veacului de Argint, atunci când, e drept fără a fi citit traducerile lui George Lesnea, dădea în 1926 următorul verdict asupra “cazului Esenin”:
“Şi versurile lui Esenin sunt precum viaţa lui: se învârt, alunecă, se întrepătrund. Două-trei rânduri simple, vii ‒ iar lângă ele ultimele abominaţii, obscenitate şi hulă tăindu-ţi suflarea, efeminare, isterie, fleacuri.
El este interesant ca fenomen foarte sugestiv. Un produs chimic pur. La Esenin se poate observa procesul descompunerii şi pieirii finale a unui om; în mod normal, în om se produce procesul invers, ‒ al dezvoltării personalităţii. E curios că niciun fel de calităţi, ‒ intelectuale, artistice sau de voinţă, ‒ nu-l salvează de la descompunere: o fiinţă lipsită de oase, un om fără şira spinării (fără credinţă şi lege) piere odată cu ele. Totul piere fără scăpare.
Pentru comentatori se deschide un câmp larg; poţi, de pildă, să pui totul în seama bolşevicilor: ei sunt vinovaţi, sufletul talentat n-a suportat, etc. Poţi clătina din cap: iată la ce duce hula împotriva lui Dumnezeu. Sau poţi să nu comentezi de fel: să te dăruieşti, precum Osorghin, tristeţii lirice, amuţit-a, vezi bine, pădurea cea de aur, a tăcut cel mai însemnat poet contemporan, atât de însemnat încât doar “oamenii nesfârşit de indiferenţi şi de nereceptivi” pot să nu priceapă şi să nu se emoţioneze de poezia asta.
Un suflet neatins de cultură, precum al lui, este o tânără iapă de stepă. Dar iepei, dacă vor s-o păstreze, la momentul potrivit oamenii îi pun un căpăstru. Pe când pentru Esenin tocmai că n-a existat niciun căpăstru. Să-i priceapă nevoia, să-l caute el însuşi, să-l găsească, într-o astfel de vreme, ‒ cum să fi putut? Iar în faţa instinctului ‒ se întindea câmpul deschis. Nu-i de mirare că iapa a ţâşnit înainte, a dărâmat, a călcat în picioare, a distrus tot ce putea distruge, sfârşind cu sine însăşi.
Cu Esenin toate astea sunt clare şi simple: a băut, s-a luat la bătaie, ‒ s-a plictisit, s-a spânzurat. Desenul primitiv este totdeauna mai sugestiv. Dar dacă acelaşi lucru se petrece cu un om de o cultură mai complicată, ‒ acelaşi proces de “înmuiere a oaselor”, prăbuşirile lui vizibile pot să nu fie la fel de abrupte. Pentru un om foarte însemnat, ele se transformă în tragedie, ‒ lăuntrică, se înţelege, ‒ fiindcă în sufletul unui astfel de om se ridică totuşi forţe de împotrivire. Oare nu e tragic Blok, cu căutarea lui oarbă a unui punct de sprijin, ducând însă la veşnice căderi în iresponsabilitate? Genialul Rozanov s-a aflat atât de multă vreme pe o pantă alunecoasă, încât a ajuns să nici nu-i mai observe pe oamenii ‘vieţuind’ lângă el, să declare că pentru el ‘totul e posibil’… Dar nici el, nici Blok nu s-au abandonat până la capăt şi n-au alunecat fără luptă pe pantă, aşa cum se alunecă atâţia şi atâţia ruşi: neobservaţi, fără tragedia exterioară a lui Esenin, aproape cu aparenţa de bunăstare.”
(Z. H., Proză necunoscută din anii 1920-1925, St.-Petersburg, 2002, p. 82-88)
Plecand de la splendida poezie (din 1970!!) a maestrului Foartza ajungem la o infricosatoare constanta a „sufletului rus” – mesianismul. De la cel fals-crestin (A Treia Roma) pana la cel deschis satanic (Lenin si Trotki cu a lor revolutie mondiala). Tare mi-e ca Putin va recurge si el pana la urma la un fel de mesianism – panslavismul, ca sa-si salveze sandramaua.
pe aici
și cît se va putea să fie tot așa
eu vă mulțumesc frumos, iau șalul Isadorei, un măr verde dintr-o colibă siberiană, mă urc într-un tren ce lasă-n urmă povești despre picturi și oameni, romanțe despre-ndrăgostiți, nedrept uitate
și GATA
stau cuminte pînă trece gerul și simt cum se preling cuvinte
fiți binecuvîntați !
CÂNTECUL OASTEI LUI ŞATOV
Motto: „A doua venire a lui Iisus va avea
loc în Rusia, spuse Şatov.” (Dostoievski,
„Demonii”)
Ei aşteptând ca-ntr-o Rusìe
împărătească ninşi de sus
făgăduita Paroussie
venirea-a II-a lui Isus
pre însuşi pragul sfintei lavre
cazând cu larvele ’n somn pur
şi surd la multele palavre
şi toată forfota din jur
un fluture visând albastru
cu nimb şi platoşă de Domn
încât pe trepte de-alabastru
o lacrima le cade ’n somn…
Încuie-le-o în taina lacrei
pre cea mai limpede cât nu-i
mărgăritar ea însăşi sacrei
bătută ’n cuie mâini a Lui!
(24 decembrie 1970)
Multzam pentru explicatii. Si totusi (proto)bolsevicii mie imi par deseori „porcii gadarenilor”, mai ales prin fortza lor (auto)destructiva.
1. „Besy” este titlul poemului omonim al lui Pushkin, din care epigraful romanului a imprumutat doua strofe:
Să m-omori, nu văd vreo urmă,
Rătăcit-am amândoi.
Diavolul ne mână, iată,
Şi se-nvârte-n cerc cu noi.
………………………………
Câţi or fi, cine-i goneşte,
Ce vrea vocea lor cumplită?
Un argat îşi duc la groapă,
Sau vreo vidmă îşi mărită?
========================================================================
Evident, e vorba de „demoni” (la propriu), nu de „demonizati”. Varianta „Posedatii” a fost folosita in Franta, cu ocazia primei traduceri a romanului la sfarsitul secolului XIX, si ea a fost de mult abandonata, inclusiv in spatiul francofon.
2. M-am referit la romanul „Fratii Karamazov”, nu la vreunul din personajele lui. Iar „batranul K.” nu era decat tatal celor trei…
Ca tot vorbim de sufletul rus si de Len-Mos film (n-am mai fost de mult pe Mosfilmovskaia la Ambasada), imi vine in minte strania istorie a familiei Mihalkov. Copil fiind citeam incantat Unchiul Stiopa militian. Dupa zeci de ani am aflat ca „autorul” era si „autorul” imnului cccp dar si „autorul” fizic al magicianului Nikita. N-as zice ca mi-ar displace sa ma uit in aceste seri de iarna la Barbierul din Siberia dar tot nu inteleg e(in)volutia regizorului la fundatura putinista. Sau o fi „ce naste din pisica….”…..
Caramida manolesciana – Istoria propriu-zisa dar si rezumatul de care vorbeam merita cu prisosinta citite, mai ales „rezumatul”, care este tot atat de calinescian ca si marele model din 1940. Are si multe rautati, e drept; copita data lui Blaga, neintelegerea intentionata cred a lui Vasile Voiculescu plus enormitatea veninoasa „Vasile Parvan fantasmagoric nationalist”. Dar executiile sunt deseori magistrale: „intr-o carte recenta, altminteri remarcabila, de confesiuni prilejuite de o lunga discutie cu Daniel Cristea-Enache, Paul Cornea isi spune fara menajamente povestea despartirii de comunism, nu insa si pe aceea a despartirii de sociologismul vulgar al criticii sale”. Criticii intre ei….
Am înțeles și vă mulțumesc, Domnule Șerban Foarță!
Pana la un raspuns mai lung, o curiozitate; cum traduci Besy: DEMONII sau POSEDATII? Diferenta mi se pare esentiala si eu unul as inclina spre POSEDATII.
Cat despre celebrii fratzi: la cine te referi – la Aliosha sau la batranul K? Ca e cam diferiti….
În poezia despre Pisică, – în r. 7, d r a g (în loc de p a g )
Am scris, cândva, o mică aiureală, pe care, cu scuzele de rigoare, i-o dedic domnului cu nume… lapidar!
FRUМОС ФИЛЬМ
(Mono- & bisilabe)
Don Doneţ
Olt Olteţ
pod podeţ
cot coteţ
con конец
фильма
alb albeţ
neg negreţ
orb orbeţ
bob bobleţ
con конец
фильма
măr măreţ
nut nutreţ
cit citeţ
coc cocleţ
con конец
фильма
sud sudeţ
drum drumeţ
trup trupeţ
dulci[ŭ] dulceţ
con конец
фильма
bîrrr bîrneţ
hîrrr hîrleţ
os ostreţ
dvor dvoreţ
con конец
фильма
Placheta mea din ’78, „Şalul, eşarpele Isadorei”/”Şalul e şarpele Isadorei” (de unde şi evidenţa că,-n versurile mele, „textul şi textilele fac casă bună”), făcea aluzie la amorul („amour fou”) dintre Serghei şi Isadora, dându-i cinstirea cuvenită şi Galinei Benislavskaya, iubita (sau umbra) fără viitor a lui Esenin, de dorul căruia s-a sinucis, pe groapa lui, la un an de la sinistra-i moarte… E multă melodramă şi mult imprevizibil în viaţa unuia dintre poeţii cei mai genuini şi mai seducători ai lumii.
Mai mult nu am să spun aici, – în afara faptului că am tradus (sau adaptat), pe vremuri, o singură poemă de Esenin, aceea închinată „surorii mele Şura”, – a cărei „temă” e Pisica:
Câte pisici, câte pisici pe lume!
Inumerabile… În izba noastră
Mirosea a mazăre şi,-anume
Mie,-n geam, o stea-mi bătea, albastră.
Trecutul mi-l aduc aminte vag,
Ca pe un vis ce s-ar putea să mintă:
Torcea, pe laviţă, pisoiul pag
Şi mă privea cu ochii galbeni ţintă.
Eram un prunc atunci; cânta bunica
Un cântec vechi şi molcom, ce mă tem
Că n-am să-l mai aud… Pe când pisica
Sărea ca un mic tigru pe un ghem.
Bunica astăzi nu mai e; bunicul
Din blana mâţei, moale şi fudulă,
Căciulă şi-a făcut. Estimp, nimicul
Se-alese şi de biata lui căciulă.
@lucid: Bun găsit în noul an!
am revăzut, recitit, răsfoit a nu știu cîta oară volumul ”Ceaslovul satelor ”, tradus de Ioanichie Olteanu, dar nimeni nu-l aduce pe Esenin în limba noastră mai frumos decît G Lesnea; pe Pușkin l-ați uitat? (dar el nu a luat drumul exilului, ci a ales un altul)…;și cum pe gerul ăsta nemilos am rămas aproape tot naiv în iarnă, tare bine mi-ar prinde un film bun, făcut la Mosfilm sau chiar la Lenfilm;
aștept să prind și eu cărmida aia de care amintiți, prea mi-ați stîrnit curiozitatea, dar pînă la alte surprize de pe-acolo, o tăietură/un decupaj vechi din aceeași revistă din 20 mai 1980 îmi amintește că Eugen Simion îndemna la răbdare ”răbdarea înseamnă conștiința propriei valori. Marii scriitori au fost toleranți și au avut întotdeauna răbdare”
să fiu iertat că nu am așteptat cuminte la rînd, dar eu am probleme cu Timpul care pentru mine ar fi geneos să fie și unul doar al treăirii adevărate
In calitate de absolventă a Institului Pedagogic din Bălţi, sectia rusă-franceză, as avea si eu o intrebare pentru dl lucid:
Dacă sufletul rusesc rimează cu „săniile, zăpada, mestecenii, clopoţeii” si „Cântecul căţelei”, atunci Evgheni Oneghin, Demonii, Fraţii Karamazov, Anna Karenina si Poemul Extazului cu ce mai rimează?
….”Istoria literaturii romane pe intelesul celor care citesc” – Nicolae Manolescu. Nu, nu e un rezumat al celebrei „caramizi”, e o sinteza foarte subiectiva in care autorul pamfletizeaza neasteptat, chiar veninos uneori.
Maestrul Foartza se bucura de un rezumat( chiar rezumat) al portretului din „caramida” – nu se adauga nimic nou pe langa ” textul si textilele fac casa buna in poezia sa”. Tudoran e anulat iar Dinescu executat scurt: „Mie revolta nu mi-a adus mari intinderi de pamant”, scrie oarecum imprudent Dinescu cu putin timp inainte de a deveni proprietar funciar si de A SE LASA DE POEZIE.
Eugen Simion e si el executat scurt: autor de „analize SECOND HAND” – apropos ca nu scrie „la cald” ci dupa un timp mai lung despre o carte. Paul Cernat (de ce demisionar? nu am priceput) e executat la pachet cu ceilalti critici „noi” pentru ca nu se citesc decat intre ei (generatia lor literara), ignorand adevaratele valori, cele clasice – aici
subscriu ambidextru. Goma e si el executat, dar se stie prea bine povestea cu „schimbarea la fatza” manolesciana, dupa mine de un oportunism inadmisibil pentru un intelectual, dar cum Parisul merita o liturghie…. Chiar langa Goma e insa executat impecabil Norman Manea „care nu reuseste tocmai in literatura propriu-zisa”. E drept ca acelasi diagnostic i se poate pune si Hertei M si asta nu a impiedicat marii degustatori de si mai mare literatura din Svetzia (vorba vine) sa-i dea Nobelul.
Paul Cernat: ai cuvantul!
Incontestabil Lesnea se confunda astazi la noi cu Esenin. E bine sau e rau? E bine ca a adus in atentie un mare poet – place sau nu, poezia lui Esenin se confunda pentru majoritatea strainilor cu sufletul rusesc, atat formal – saniile, zapada, mestecenii, clopoteii – cat si profund – vezi Cantecul catzelei. E rau caci l-a „osificat” pe poet inculcand teama altui traducator de a-l aborda. Si daca ne gandim si la personaj – Isadora, etc – Esenin ramane „vedeta”, iar cum astazi si literatura tinde sa devina showbizz……
Ceea ce nu inseamna ca Ahmatova, Blok, Tzvetaeva sau Veaceslav Ivanov nu-si vor gasi si ei cititorii.
Soljenitzyn e ocultat din motive de Dvesti let vmeste, eseul despre Vendeea si crimele abominabile ale revolutiei de la 1789 si panslavismul sau de dupa 1990 – dar asta in Occident, in Romania e prezent constant in librarii. Cu Brodsky, cel putin pentru mine, e altceva: versurile sale nu prea „percuteaza” nu numai in catharsis dar nici macar in starnirea interesului intelectual. Repet: parerea mea, vorba inubliabilului prim-ministru iliescian.
Din colţul meu, de gânduri vid,
Trimit această plecăciune
Maestrului, pe care-l implor
Să-l ispitească pe lucid
Să-i fie milă de popor
Şi de tradiţiile străbune:
Să nu ne mai târască-n glod
Odoare, simboluri şi nume,
Fără de care suntem doar norod,
Când visat-am să fim o naţiune!
Mulţumiri, domnule „lucid”, ş i dvs., ş i domnului „***”, pe care tocmai l-aţi „deconspirat”, – anume Mihnea Moroianu, erudit discret, aş spune, adică neostentativ, şi, pe deasupra, autentic multilingv.
LA MULŢI ANI BUNI!
Suntem cu toții apostazici
Și excelăm doar prin mândrie,
Ridicoli inși ori charismatici,
Cădem răpuși des de prostie.
Înțelepciunea se suspendă,
Când cantitatea-i suverană,
Iar bunul-simț primește-amendă,
Gonind valoarea-n subterană.
Cu pace să primim dezastrul,
Barbară lume stă să vină;
Însângerat e astăzi astrul:
Dar resemnat ne dă lumină.
In primul rand fiindca pe Ivanov emigratia doar l-a eliminat din dictionarele si istoriile literare sovietice, insa (cu exceptia unor cicluri de poezii si a romanului neterminat „Povestea tzarului Svetomir”), opera lui de poet, dramaturg, filosof si teoretician al simbolismului a fost esentialmente scrisa INAINTE de emigratie, fiind una din culmile ale asa-numitului, si complet ignoratului la noi, curent simbolist (aproximativ perioada 1895-1910). Marile figuri ale acestui curent (Vladimir Soloviov, Alexandr Blok, Andrei Belîi, Innokenti Annenski, Feodor Sologub, Valeri Briusov, Maximilian Voloshin si bineinteles Viaceslav Ivanov) au ramas fara niciun ecou in spatiul poeziei noastre pentru simplul motiv ca (exceptandu-l pe Blok si pe Belîi), n-au fost niciodata tradusi ca poeti, si mai ales, fiindca poezia lor ar fi fost oricum pusa in umbra de succesul tinand de domeniul fantasticului (si datand inca din perioada interbelica) al poemelor lui Esenin in talmacirea lui George Lesnea.
Se poate spune ca gratie lui Lesnea, sensibilitatea cititorilor romani ai poeziei ruse s-a logodit definitiv cu stilul avantat si frust al autodidactului autor al „Saniilor”, al „Scrisorii catre mama” si al ciclului „Moscova carciumareasa”, facandu-si din el un idol sau o Fata Morgana, iar din „Râde pân’ la lacrimi clopotzelul” – imaginea simbol a propriei aversiuni pentru complicatii si pentru tot ceea ce se opune „tragismului” universal transmisibil al boemei
tuturor timpurilor si tuturor meridianelor…
Tot ceea ce a reusit sa se mai strecoare pe langa el (Ahmatova, Tzvetaeva – foarte putzin, iar Mandelstam, Gumiliov, Pasternak – doar cu numele) apartin ca si Esenin perioadei post-simboliste (asa-numitul Acmeism, urmat de futurismul lui Maiakovski, Hlebnikov, Serebreanin etc), si nu sunt, pentru noi, decat simple umbre sau ecouri ale pasiunii atotdevastatoare pentru Esenin.
Tot restul (de exemplu uitarea asternuta asupra lui Soljenitsyn sau ciudata ignorare a unui Iosif Brodski – evreu, emigrat in America si laureat al premiului Nobel) l-au facut, cred, rusofobia, complexele de superioritate si superficialitatea levantină, sfasiata intre atractia inconstientă pentru misterul sufletului slav si dorinta bovarycă de gasire a unui loc (oricat de subaltern) sub soarele orb al noii „paradigme globale”.
Închipuiţi-vă că aceste onduleuri ~~~~~~~~~~~ sunt o ghirlandă din frunze de iederă; în care caz, feRicitarea mea e asta:
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
2 0 1 5
De puneţi anul în chenarul
de iederi sempervirescente,
mări-vi-se-va buzunarul
cu 0 virgulă procente!
Serfoar
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
Un An Nou 2015 plin de impliniri, fericire si mai ales sanatate pentru a ne putea bucura in continuare de textele si comentariile de aici.
PS Mihnea Moroianu: felicitari pentru aducerea in atentie a
lui Veaceslav Ivanov. Exista o adanca necunaostere la noi asupra literaturii ruse din emigratie. Doar Ivan Bunin – intrat acum intr-un adanc con de umbra, caci Nabokov e rus doar cu numele. Poate va inhamati la o antologie dedicata fenomenului caci stiu ca „tabara lebedelor” a avut o insemnata activitate editoriala inerbelica mai ales la Berlin si Paris.
Dacă te minți o viață-ntreagă,
Străină îți va fi iubirea;
Nu socoti că împlinirea
Poate veni din stea beteagă.
Să nu urăști, aceasta-i cheia
Bunei conviețuiri cu tine,
Căci chiar de lumea nu susține,
Simțirea poartă-n mâini ideea.
`Naintea tuturor te pleacă,
Nu aștepta vreo bucurie,
Nici să nu spumegi de furie:
Totul e fum și o să treacă.
un an mai bun
și nu doar unul
e prea destul să aibi în palmă
atât: un fluture
un fulg
spre-a se porni o mult prea calmă
ninsoare calmă peste vulg
într-un foburg ivit din somnul
vr`unui fidel vr`unui adept
uimindu-se(şi ei) că Domnu-i
un domn pe-a cărui dreaptă
drept
a stat şi neted(ca un timbru
poştal) un fluture
un flu
(o coliţă un cap-de-zimbru)
de tot niznai şi superflu.
—————————–
cînd pe un ger ce-ngheață orice suflu
un gînd de mulțumire nu cred că este sperflu
UN MAI BUN, MAESTRE FOARȚĂ ! 🙂
Dar nu simțiți cumplita boare
Ce-nchipuirea ne strivește,
Au nu vă pasă că sub soare
Lumina nu mai strălucește,
Ci-asistă tristă, rece, mată
La revărsările de ură:
În cosmos noi suntem o pată,
Deci și natură, și cultură.
Speranț-arată viitorul,
Prezentu-i doar adevărat;
Se conectează-ntreg poporul,
Probabil că s-a luminat…
Oh j’cours tout seul
en criant „Au secours!”
Domnule Foarta, mii de scuze pentru botezul involuntar: Stefan in loc de Serban! Chiar eram cu gandul la ninsorile de altadata, intr-un peisaj fara nici cea mai mica urma de zapada, ceea ce la peste 2 mii de metri altitudine este bizar la sfarsit de decembrie. Ma intrebam daca este iarna sau poate toamna, vara chiar ………si fredonam Brassens cu ale lui Montcorbier-Villon „neiges d’antan”. Multumesc pentru sugestia de lectura si, pentru a-mi fi iertat botezul involuntar, permiteti-mi sa va fac la randu-mi o sugestie muzicala:
William Sheller „Oh j’cours tout seul”.
https://www.youtube.com/watch?v=BFrQ76gSP_c
Domişoară/Doamnă,
vă mulţumesc, la rându-mi, şi ţin să vă aduc la cunoştinţă că, în 1203, la Editura Polirom, am publicat o carte de villonescă inspiraţie, „Clepsidra cu zăpadă”, pe pagina ultimă a căreia am reprodus, în sepia, partitura faimoasei şansonete a lui Georges Brassens.
O voi asculta acum, din nou, graţie linkurilor Dvs.
@Stefan Foarta
Cu multumiri si urari de sarbatori fericite!
https://www.youtube.com/watch?v=Ca75nGFSYBk&index=23&list=RDeeG1CpuhVsQ
https://www.youtube.com/watch?v=eeG1CpuhVsQ
Georges BRASSENS – Ballade des dames du temps jadis
Vă mulţumesc şi vă urez de bine, – de astăzi până mai apoi!
Mă bucur că veţi fi băgat de seamă „jocul” cu zăpezile… indoeuropene! E un glissando, dacă vreţi, lingvistic, un soi de patinaj joycean… Dar asta, o preabine ştiţi şi Dvs.
Încă o dată, mulţumiri!
La Moscova, si e adevarata tempesta.
Iata ca vavilonia care i-a impiedicat pe masoni sa ridice Turnul, in versiunea sa moderna globalizanta poate sa ne urce pe culmi de rafinament nebanuite.
Eu unul as da premiul I cu coronitza pentru:
dov’è Giovanna
Burnt by the Britons à Rouen
desi cred ca familia Le Pen nu prea o gusta in anti-europenismul ei.
Si jocul cu les neiges – las nieves – las nieges e superb.
Uite ca si ludicul poate genera Marea Poezie.
BALADA DOAMNELOR
în vavil(l)onică transcripţie
Sag mir in welch’ ein Ort ist Miss
Italien, Flora la Romana,
Άλκιβιάδης καί Θαίς,
Sua cugina gran germana;
Ed Eco, pronta ma lontana,
Desus rivière ou sus étang,
Der’n Schönheit war plus quam humana,
Aber wo sind die Schneiges d’antan?
Where is the wise girl Heloïs
Because whose abelardiana
Calamitas à Saint Denis
Incepit (Domine, hossana!);
E dov’è ora la sovrana
Die nun befahl daß Buridan
Verschlungen sein soll, a Sequana;
A где прекрасный снеж d’antan?
La Roine Blanche comme un lis,
Sirenæ dulcis vox insana;
Berthe au grand pied, Bietris, Alis,
Aremburgis von Mainz; Johanna
Aus Lothringen, ~ dov’è Giovanna
Burnt by the Britons à Rouen;
Díme, Tú, Madre soberana
¿Dónde estàn hoy las nieges d’antan?
Envoi
Sweet Prince, I don’t say omnia vana;
mais quant, enfin, à l’antean-
nua nix, frag, bitte, die Morgana:
Où sont, où sont les neiges d’antan?
https://www.youtube.com/watch?v=Dggr9qAgc34
Trompetele chemandu-ne la Betleemul Umilitei Nasteri prin vocea divinului Luciano.
GLORIA IN EXCELSIS DEO!
NAŞTEREA DOMNULUI [Geburt Christi]
Fără smerenie,-i cu putinţă, oare,
să vezi aşa lumină-n noapte? Cine
dacă nu El, tunând peste popoare,
se face blând şi naşte-se prin tine?
Mai mare-l credeai tu, şi plin de sine?
Ce-i marele? E ceea ce străpunge
ca o săgeată tot ce-i stă în cale!
Nici chiar o stea din ceruri nu ajunge
s-o facă. – Dinaintea ieslei tale
se-nchină craii; mari îs ei şi ale
lor daruri li se par cele mai scumpe,
când ţi le-aşează-n sfânta poală… Însă,
te uită cum pălesc şi li se rumpe
întreagă vraja,-n preasăraca pânză
a scutecului tău, – cum smirna strânsă
cu greu, tămâia fumegând la curte
şi aurul adus cu-atâta zel
de peste mări şi ţări, au zile scurte
şi,-apoi, te şi-amărăsc, – pe lângă cel
ce are-ntreaga bucurie-n El.
OFRANDA [Qu’est-ce que les Rois Mages…]
Ce-or fi adus – aveţi idee? –
cei trei Crai, când a fost să vie…
O pasăre în colivie;
nebănuit de greaua cheie
a depărtatei ţări a lor;
balsam, al treilea, – făcut
de maică-sa, dintr-o lavandă
ce creşte-acolo,-n loc tăcut.
E-un mai-nimic? Ălor de vor
grăi aşa, – le spun şi eu
că, din puţina lor ofrandă,
pruncul ajunse Dumnezeu.
Sabaoth (în loc de „vizantinul” Savaoth) ar fi, poate, mai adecuat, aici.
Vă mulțumesc, Domnule Șerban Foarță!
Deși am vrut să ies din cea cavernă,
Ursita-mi dulce se împotrivi
Și mă trezii amiaza, în tavernă:
Nu phoenix, har, ci dar, un colibri.
Aroma zilelor trecute
O mai purtăm duios în suflet;
Când ceața celor prost făcute
Se înfiripă ghimpe-n cuget.
Mă rog să pot ieși din mine,
Să pun nimicniciei crunt zăgaz,
Dar șoapta neputinței mă reține,
Privesc la viață ca la un răgaz.
… Unde
le mai sunt àrmiile, azi caduce,
cu-oşteni pierduţi în hău şi nemaiunde, –
privind de neacolo, chiar inermi
cum sunt, la noi, ca la un ghem de viermi…
DOUĂSPREZECIME
În zoaie, zac rubine şi topaze
menite gurii de canal, hulpàve,
sustrase orişicărei sfinte paze
a îngerilor ce-au uitat de „Ave
Maria” şi de „Sanctus, sanctus, sanctus
Dominus Deus Savaoth!” (ce-aduce,
între basilicalii muri, a planctus
illisae cautibus undae). – Unde
le mai sunt, astăzi, àrmiile caduce,
cu-oşteni pierduţi în hău şi nemaiunde, –
privind de neacolo, chiar inermi
cum sunt, la noi, ca la un ghem de viermi…
Multe mulţumiri şi promisiunea unui răspuns mai amplu…
Printre gandaci, soparle, sobolani
Ne preumblam smintita vietuire
Si-n van ne plangem peste ani
Cum ca esecu-i singura-mplinire.
Duhoarea ranceda ne-mbie,
Chiar juisam adesea in retea;
Caci piata e-o zanateca zglobie,
Zambind zurliu cu ochi de peruzea.
Dar orice-ar fi, nimic nu ne-nconvoaie
Si bucuriei noi ii dam obol:
Topaze si rubine zac in zoaie,
Vibreaza-n zare zumzet, zbor de stol…
Salut prin aceasta insailare un poet pe care am ales de vreo zece ani sa-l predau la clasa a XII-a: Serban Foarta, cu un text in care transfigureaza mitul platonician al pesterii, pe care nu am parasit-o, in fapt, niciodata, ca umanitate, din cauza nesfarsitelor noastre sfarseli, adica neputinte…
Ma mir ca strofa pe care voi adauga-o la sfirsit, a domnului Serban Foarta, nu va isterizeaza in aceeasi masura ca articolul Radu Calin Cristea:
„Doliu-al sperantei, al Zecelui
Mai, – în decursul prea recelui,
al mizerabil de recelui
7 octombrie, Regelui
i-au interzis să coboare din aeronavă.
Si asa mai aproape.”
Paranteza: dupa cum se vede si din subdatarea poeziei, e vorba de 7 noiembrie 1 9 9 2 .