SOFTUL ROMÂN. Ständchen

Meine Liebe, Trece-mi cu vederea acest apelativ nefolosit, nici­cînd, între noi doi. Singura lui raţiune,-n ocurenţă, e una strict confidenţială, cele două iniţiale ale lui: M. şi L., coincizînd cu ale tale. Ci trece-mi cu vederea, mai cu seamă, wertherianismul unui stil ce nu mi-e propriu. L-aş asemui cu un anume sentimentalism (azi, fezandat) al claviriştilor de odinioară, salonarzi (şi cu, peste ghete, ghetre albe), care făceau exces, adesea, de pedală. Mai fac un astfel de exces bieţii diletanţi ai claviaturii (ca mine, de exemplu), în cazul cărora se apelează la pedală şi la „halourile“ ei de orgă din raţiuni de tehnică precară: pedala pianului, surdinizînd, în parte, tastatura, acoperă unele chixuri (la mîna stîngă, bineînţeles), dar îngălează melodia. Pe cînd eu aş vrea să am, acum, acurateţea unei sonate, bunăoară, de Scarlatti (Domenico Giuseppe), – cîntată vara, pe la nouă dimineaţa, cu ferestrele deschise larg (nu, însă, ca să-ţi epatezi nişte vecini care preferă, mai degrabă, o manea). Ora acestei audiţii nu ţine de mai ştiu eu ce capriciu, dar pentru că preclasicii (Scarlatti y compris) sînt mai compatibili cu matinalitatea, fiind matutini, la figurat vorbind, ei înşişi – ca (muzica schimbînd-o cu pictura) acela despre care Ion Barbu, […]