Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
SOFTUL ROMÂN. Un lemn de fier
- 12-03-2014
- Nr. 714
-
Şerban FOARŢĂ
- Rubrici
- 31 Comentarii
În cadrul orelor de lucru manual din anii de gimnaziu (1953-1956), ne îndeletnicisem, ore multe şi nu prea spornice, cu traforajul. Poate că numai rumeguşul, ca o zăpadă ultrafină, ce rezulta din operaţia de decupare a bucăţii subţiri, dar dure, de placaj, răscumpăra, la spartul orei, apriga îndărătnicie a pînzei care se rupea de obicei, fără speranţă – înţepenită în poziţii potrivnice, piezişe, „cîşe“ (cum, pe atunci, nu se spunea), faţă de verticalitatea unei incizii ideale, adică optim-eficiente. Ar fi zadarnic să adaug că n-am ajuns bun traforist. Dar nu dau vina nici pe pînza „de brînză“ a acelei epoci a unei industrializări de dragul industrializării (şi cu concursul, îndeobşte, al muncii silnice sau prost plătite), nici pe rebarbativitatea unui placaj în care cleiul era mai tare ca betonul, nici pe, în fine, stupizenia maistrului nostru traforgiu, un ins cu basca pe sprîncene şi cu plaivazul la ureche, interpretîndu-ne prosteşte stîngăcia de neofiţi (firească, totuşi) drept o sfidare la adresa înălţătoarei munci manuale – fapt întru totul confirmat şi de manualele prin care ne afundam, fără a şti, în hăul unei limbi recente, al unui (d)esperanto comic şi, totodată, pernicios… De ce-i „de lemn“ această limbă inanimată şi ostilă, acest […]
Domnul Foarta, spre simetrie , cum tot e vorba de lemn de fier, copilaria mi-a oferit o portiune a gardului liceului din apropiere, gard din bare de fier forjat care ne provoca la productiuni camerale (duo, trio, cvartet…), zdranganind verticalitatea metalului cu “arcusuri” din cozi de matura, electrozi de sudura, fier beton, trestie. Prin partile prin care ma aflu acum, unii anina pe linga case wind chimes (nu stiu ce echivalent romanesc exista) din tuburi metalice divers aliate ori din placute de lemn din varii esente, facind vintul solist clopotsitor. Dar rezonanta cea mai miscatoare a xilofonatului dv.fu picuratul din amintire al “sunetelor” unei harfe de iarba .
Stimată Doamnă,
revenind la întrebarea Dvs, apropo de viteza însuşirii limbii de lemn de către copilaşi, observ că accentul cade, din păcate, pe „şiretlicurile” respectivei limbi. – Ne naştem (contrar părerii lui Jean-Jacques) corupţi sau lesne coruptibili?… Oricum, ca să continui, aici, alegoria cu oul şi găina, s-ar părea că ouăle ouate de noi devin, mult prea/ îngrijorător de repede, ouă de… lemn!
Copil fiind, stimate domnule StPaul, eram vecinul unui gard, gard drag (!), cu şipci de lemn negeluit (dar, ca să zic aşa, curat), cu interstiţii, între ele, strict egale, – pe care-mi plăcea să-mi plimb creionul bont, făcându-l să cânte în surdină, pentru mine…
Vă mulţumesc pentru mesaj.
„În cadrul”, bineînţeles, e pus aici în deriziune.
Cât despre întrebarea: „când aţi învăţat voi aşa de repede şiretlicurile limbajului de lemn?”, e una ce te face să cazi îndelung pe gânduri…
Problema e prea dificilă pentru a fi, în două vorbe, rezolvată.
Oricum, e sigur că „găina” (corpul didactic, îndeobşte, – vă rog să nu vă supăraţi!) precedă „oul” (foarte tânăr), care, din conformism, de obicei, deprinde repede (căci e mai ager) sau mai încet (când doarme-n front) graiul „găinii”. Limba de lemn, adică.
Cei care nu şi-o însuşesc o fac în detrimentul lor, căci asta-i limba oficială (şi rişti, dacă n-o ştii, să nu treaci clasa).
Or, unii, maimuţărind-o, alţii, din pur oportunism, câţiva, pentru că au… papagal, încep să o vorbească binişor.
Nu vedeţi ce prompt, ce impecabil şi-au însuşit cei (co)interesaţi noul limbaj de lemn, acela al corectitudinii politico-poliţieneşti?!
Sub acest titlu, marele Ion Barbu i-a făcut, cred, cel mai fervent elogiu poetului despre care afirmă (apodictic) că:
„Philippide înseamnă dezvoltarea unui sistem nou de axiome în posibilităţile liricii noastre.”
Şi: „Nimeni în poezia noastră nu ne-a dat fiorul unui haos fără posibilităţi de revenire, opusul haosului virgin şi biblic, teroarea unui haos terminal”
Sau: „… ar trebui o coroană de sălbatice ierburi ca să încunun cu vrednicie pe un Marsyas, înviat, în sfârşit, de Apolo: pe autorul acelei îmbătătoare ‘Ode sihastre’ care evocă toată bogăţia şi confuziunea pădurii, în egale măsuri de tetracord.”
La o recitire, atentia imi este atrasa de formula „in cadrul”, pe care – cu siguranta – ati folosit-o ca pe un „aviz amatorilor” de limbaj de lemn; ori de cate ori o aud am o pofta grozava sa cedez nervos, pe notele unei analize pe textul debitat de catre vorbitorul harnic, foarte tanar de cele mai multe ori; tocmai asta ma mira: „cand ati invatat voi asa de repede siretlicurile limbajului de lemn?” – am intrebat eu odata, cam in treacat, ca nu cumva sa-mi sifonez (iar) dosarul si sa-mi stric linistea pentru o nimica toata…
La rascolirile din aceste comentarii adaug si eu ceva marunt: ma gandesc la faptul ca in anii mei de gimnaziu, pe vremea mea adica, nu-i trecea nimanui prin cap ca fetele sa incerce si ele sa decupeze la traforaj; poate ca as fi fost scutita de a trece drept un esec la lucrul manual cu croseta si cu andrelele, ca nici in ziua de azi nu pot suferi caciulile „cosmonaut” in care performau colegele mele cu ajutorul vreunei bunici mai pricepute. Drept care intr-o zi, cand i-am cumparat copilului meu trusa pentru traforaj, m-am uitat cu jind la mica menghina instalata pe masa si l-am rugat sa ma lase si pe mine sa traforez un pic, sa vad si eu cum se face, dom’le, chestia asta. Dovada ca i-am certat pe copiii care aveau de gand sa chicoteasca pe seama vreunui coleg care prefera sa coasa „la goblen”, in loc sa bata cuie si sa indoaie sarme la orele de lucru manual de dupa ’89. (si va multumesc pentru semnul exclamarii; mi-am facut din el un martisor…)
Aşa e cum spuneţi; şi mult mă bucur că marele poet nu e uitat, fie şi pentru faptul că unul, Dvs, ştiţi versuri de-ale lui pe dinafară. Dacă m-adaug şi pe mine, suntem doi. Mai sunt, pesemne, şi vreo alţi doi-trei… Numai că domnii critici îl ignoră, iar poeţii n-au timp pentru alţii. De unde şi mâhnirea mea.
Domnul Foarta, n-am a sti daca xylohora a fost ori va sa fie; daca fu (n-o vad plinita fara nesfirsite focuri de artificii clorofilice), though nothing can bring back the hour Of splendour in the grass, of glory in the flower, We will grieve not, rather find Strength in what remains behind (ah, Natalie Wood !); si asta ne va face , poate, moartea mai dulce. Daca va sa fie, va fi un act de justitie (nu divina, ca sa nu suparam lumea, ci cosmica…) , o reparatie adusa victimei multimilenare care va lua asupra-si nevoirea de a sterge urmele, numele impilatorului. Nu (neaparat) cu razvratire, ci cu intelepciunea unei lumi care nu-i a omului… Dac-as avea certitudinea ca asa va fi, m-as dezbraca de zile cu mai multa pace.
No, fain graita-i, frate!
a lumii vegetale ar fi, la noi, binevenita. Si mai plauzibila, oricum, decit a poporului nostru vegetal (cum a spus Cioran si, dupa el, Blandiana), care se revolta o data la trei veacuri. O fi codrul frate cu romanul, dar romanul ii e frate vitreg, preferindu-i-l pe… Kereshtoi!
…atata timp eu ii stiu si acum, dupa atatia ani, pe din afara traduceri din Rilke sau Mallarme si poezii din monologul babilonian al marelui Alexandru (ah, iar pasarea aceea cu tzipat cobitor).
Credeţi, oare, – pentru instaurarea finală a acestei xylosfere – într-o prealabilă revoltă a regnului botanic (ca în poezie uitatului, astăzi, Alexandru Philippide):
RĂZVRĂTIRE
Visez o răzvrătire a lumii vegetale.
De la lichenii palizi ai cercului polar
Pân-la giganţii arbori ai zonei tropicale,
Ciuperci sau flori, mlădiţe sau trunchiuri colosale
Pornesc să-nfrunte omul, uzurpator flecar
Al mutei lor domnii primordiale…
Nu „din Lună”, ci de sub inumerabilele ferigi, – Francis Ponge se întreba,-ntr-o doară, dacă are „perspectiva Brazilei”, – şi ea, cu junglele-i demivirgine (!), un soi de „xylosferă”: „Ni bois pour construction, ni stères d’allumettes: des espèces de feuilles entassées par terre qu’un vieux rhum mouille… Une vaste saoulerie de palmes […] qui cachent deux tiers chacune du ciel.” („Rhum des Fougères”)
Micul poem cu ingenue tonuri xyloglossice al domnului Foarta m–a trimis, inevitabil, spre spleenul saturnist al altui poet care a ajuns sa-mi reverbereze, evident, sub forma lignifiata: “dormea neintors (…) amorul meu de lemn … si ii pluteau aripele de lemn “. Nu stiu daca am curajul unei profetii, dar mi se intimpla, totusi, sa fiu bintuit uneori de o viziune post istorica a planetei albastre, ajunsa, oarecum, la sapa de lemn…; o lume care se va fi debarasat de ultímele amintiri despre om si in care, rodind prolific si crescind nemasurat , o specie de stejari, pe linga care secularii Live Oaks de pe St. Charles Avenue ar parea microscopici, si-ar intinde canopeea peste oceane . Privit de pe Luna, sa zicem, Pamintul ar fi, atunci o xylosfera. Ramine umbra grauntelui unui cosmar : ca filoxera sa–si fi gasit, intre timp, un nou obiect al muncii…
Mi se pare firesc sa intru in rezonantsa cu o rememorare si a ma lasa purtat de cercurile concentrice ale uneia dintre cele mai anevoioase stradanii ale sufletului: profetia despre trecut…; asta si pentru ca trafora-tul/-jul a ajuns sa-mi creeze o “problema perena”. Ar fi nitel fastidios sa arat cum, la o virsta fragezea, am invatat” cuvintul “trepanaj” (probabil ca, semantic, imi parea atunci foarte apropiat de” trepadus”). Mult mai tirziu am invatat, curriculum oblige, despre traforaj care, in rapoartele catre parinti, devenea : “am doua ore de trepanaj”. O suta de ani mai tirziu, inca trebuie sa ma concentrez spre a da satisfactie proprietatii lexicale. Enfin. Mai important e ca de linga baraca ce ne servea drept Atelier din fundul curtii (suprainaltate a) scolii aveam vedere spre o straduta ce nu avea decit un trotuar, pe partea opusa gardului scolii. Acolo, o casa mai rasarita, cu o fereastra imensa , mi-a oferit un peisaj mediteranean care ma locuieste si azi (cum am zis, dupa mai bine de un secol). Dincolo de fereastra se desfasura, incredibil (cit am ajuns sa urasc cite o toamna ce ne omora, uneori, sub brume groase, gradina, inca pe la mijloc de septembre!) cind incepea scoala, un mirific lamii cu flori dar si cu fructe in diverse stadii de crestere. Inainte de Craciun, cind intram in vacanta, lamiiul aprindea o multime de sori mici si veseli (prea luminosi si prea veseli pentru lumea in care traiam). Ani nenumarati mi-am detour-nat drumurile in oras pe straduta aceea, pe la fereastra cu lamiiul. Am dus pe-acolo si fiintse pe care mi le-as fi dorit “mindre” (…), insa cel mai entuziast ‘ feed-back’ l-am avut de la una care era, hélas, maritata. In februarie ’90, cind m-am dus sa-mi iau bun de la Mama inainte de a-mi lua tsara in desaga, am trecut pe sub fereastra amintirilor. O draperie de culoare inchisa, maronie spre bordo, tinea locul unei neintrerupte bucurii.
Pe langa poeziile, uneori extrem de sofisticate, alteori jucaus-amare, dar intotdeauna de o deosebita sensibilitate si eruditie, mereu am admirat la S. F. marele talent de narator (daca vreti „o mostra” recenta, cititi Naratiunea de a fi – dialoguri cu Robert Serban).
Vad ca acest articol a trezit multora din generatia care, in anii 60, „au prins” orele de gospodarie sau lucru manual, amintiri de-a dreptul duioase.
In cazul meu, in timp ce baietii se chinuiau cu traforajul, noi, fetele, faceam langosi si gogosi pe care apoi, imbracate frumos in halate albe si cu basma alba pe cap, le vindeam in pauze pe coridoarele scolii. Incepuse epoca autogospodaririi – un soi de stramos timid al campaniilor de „found-raising” de azi. Mie nu prea imi iesea framantatul aluatului, in schimb faceam vanzare buna, ca aveam „papagal”, nu ma lasam pana nu cumparau de la mine, in special baietii mai mari de liceu. Asa se face ca am ajuns si in cancelarie (care pe atunci era un fel de sanctuar – nu ca azi! – elevii de servici pazeau cu stasnicie pana si coridorul pe care se afla), purtand cu mandrie o tava mare, incarcata de gogosi fierbinti si pufosi. Si – dezastru!- din timiditate sau pur si simplu pentru ca tava era prea grea, am scapat-o din maini, gogosile s-au rostogolit vesele pe covor, profii – unii radeau, altii ma impungeau cu privirea.
N-am fost pedepsita, insa cariera mea in vanzari s-a terminat definitiv.
Bucuros de revedere!
Nu ştiam de „traforaj-viteză”. Expresia este, cum se spune azi, foarte haioasă.
În Timişoara anilor ’60, era pe dos: băşcălie făceau viitorii electrotehnicieni, „traforagiii”, de studenţii la Electro-pai (adică la Agronomie).
Da’ pe asta – traforaj-viteza – o stiati? Asa isi varsa naduful un profesor mai tanar, cand voia sa sublinieze infatuarea unui coleg inginer intrat sub umbrela primitoare a invatamantului nostru postdecembrist…Nefiind filolog, nu se mai oprea la dezacordurile de tot felul, ci zicea doar asa: „lasa-l, e profesor de traforaj-viteza, nu-ti bate capul…” In alta ordine de idei, m-am ales cu bucuria de a fi revazut ceva din farmecul Severinului si al severinenilor; un farmec ciudat acolo, cu amestecul de fluviu (ca apa curgatoare) si munte – ca statornicie.
Se cade să revin, o clipă, asupra stihurilor anterioare, cu gândul de a pune în lumină marele har al limbii, arghezian. – E de ajuns un simplu pronume relativ, în forma-i arhaico-bisericească, pentru a spune ce era de spus: „Acela Carele” adică. Tot astfel cum o simplă prepoziţie, într-o aceeaşi formă, şi anume „preste” (în loc de „peste”), e suficientă să indice orizontul şi azimutul poeziei „Schimnicie”: „Vânt e? Geamăt e? Agonie este?/ Spaimă liniştită stăpâneşte preste…”
Pentru că vi-s dragi umilele cruci de lemn de prin ţintirimuri sau de pe margine de drumuri, transcriu, în continuare, primele două strofe din poezia „Crucea veche” (cf. placheta „Hore”) de Argezi:
Crucea veche de la drum
Este cum s-a pomenit,
Cu Hristos cel răstignit,
Zugrăvit cu terci de fum.
Turmele şi carele,
Vremea, vântul trec şi pier.
Ea stă singură la cer,
Cu Acela Carele…
Un nou margaritar sforzesc despre o cale spre Mantuire in ajunul unei noi varsari de sange la frontierele noastre estice.
Maestrului Foarta: Im sint dragi umilele cruci de lemn. In Cimitirul Romanesc, la vremea aceea, erau doua-trei cavouri, incolo – doar cruci de lemn, morminte ingrijite dar neimprejmuite. Azi, e padure de piatra, acolo – lugubru in sens gotic, parca.
Cind mi-a murit mama „adevarata”, am inmormintat-o intr-o comuna de linga Severin, intr-un cimitir ca din copilaria mea – de oameni sarmani, cu cruci de lemn, fara „monumente”. Sub salcii inalte, despletite, am asteptat terminarea slujbei, urmarindu-i pe gropari: se cam canoneau sa potriveasca „patu'” dar lucrau atit de firesc la pregatirea ingropaciunii, incit nici nu mai era loc de tristete, decit pentru cea din soarta noastra pieritoare venita.
Si-mi aminteam de alta traire, intr-un cimitir de linga Suceava – si acela, impodobit de pietre. Lucrau doi oameni la slefuirea unei pietre, si scoteau niste sunete de parca taiau porcu’. Nici macar privelistea larga, pornind din fundu’ cimitirului nu putea sterge impresia de impietate, de barbarie.
Da, maestre, din lemn venim, sub lemn ne hodinim.
materialu’ cesta, maestre: ca fusei supus & io acestor indeletniciri, care foloseau panza de traforaj & aia de bonfaier.
Shi, iata, ma bucur ca suntetzi mai dibaci la traforaj
decat la ”bomfaier”: ca ma pot & io bucura citindu-va – cand am timp & cand imi chiar place, desigur. Zau.
Nea Marin
Vă mulţumesc pentru… severinism!
În ceea ce priveşte vârsta, vă rog să credeţi: nu-i o, din parte-mi, indiscreţie, ci o nevoie de „periodizare”.
Severinean, şi eu, până la 18 ani, sunt, însă, mai bătrân cu 8.
Neoficial dar confirmat de toti cei stiutori – leat 1950, deci as avea deja 64 de ani. Oficial – dupa actul de nastere facut la 14 ani, pentru infiere – 1951. Tin de buna prima varianta fiiindca a doua m-a si mutat – cic-as fi fost nascut in Bucuresti, ceea ce stiu sigur ca nu-i adevarat.
Tot de aceea, am adoptat pseudonimul InimaRea – este numele bunciului meu matern – Apostol Inima-Rea, pe care nu l-am cunoscut, din pacate.
La Severin, am crescut pina la 5 ani, apoi m-am mutat cu parintii adoptivi – la vremea aceea, eram dat spre crestere, doar – in Bucuresti. Pina in 1962, am petrecut toate vacantele de vara, la Severin. Apoi, n-am mai avut la cine merge asa ca am revenit la Severin abia prin 1980. Dar, de atunci, merg in fiecare an acolo, unde mi-am descoperit veri dupa mama.
Mai e un severinean, cu care-am crescut impreuna – tenor liric si profesor la Conservator, Gabriel Nastase, cu care pastrez legatura.
Credeti ca a fi exact este tot aia cu a fi pedant?
N-aveti decit sa scrieti „La Ten” in continuare; istoricii inteleg la ce va referiti.
Istoric: Fiind istoric, sinteti pedant. Dar bine faceti – ce era sa verific textul, inainte de trimitere, si sa vad de nu-i vreo scapare?
Trecind peste ironia dv – inevitabila, ma gindesc – eu nu ma bucur cind cuiva avind alta profesie nu-i este accesibil mesjul unui text.
Vă mulţumesc pentru, dacă vreţi, punerea la unison a unor amintiri (cvasi)comune: vă ştiu de vechi severinean, vă ignor, însă, vârsta…
Admirabil racursiul următor (de o subtilă ironie): „e de observat că depăşisem Epoca lemnului, trecusem direct în La Tèn[e]…”
Ba chiar, arzând etapele, sărisem şi peste „Piatră”, „Bronz” şi Hallstatt!
La loc comanda: viitorul e în lemn!
În lignum crucis, bunăoară.
Domnule, fiind istoric, ma bucur cand cineva, avand alta profesie, are cunostinte de istorie mai multe decat media.
Putini mai stiu astazi de-a doua jumatate a epocii fierului, numele căreia corect este La Tène (iar nu La Ten).
Toata copilaria am suferit de neindeminare la lucru manual. Nu eram doar stingaci, aveam doua miini stingi – eram Stingaciu’. Dar mi-am luat revansa asupra manualitatii. Printr-a VII-a, cred, faceam Atelier – lacatuserie. Maistrul era porcelit Gugustiuc, nu stiu de ce dar, olteneste vorbind, cam asa si arata – a gugustiuc. Proba finala era sa confectionam un zavor, un nenorocit de zavor – simplu cit cuprinde: o limba metalica dreapta, care sa intre printr-un manson metalic prins de un suport metalic, cu niste suruburi metalice (e de observat ca depasisem Epoca lemnului, trecusem direct in La Ten. ).
Mi-a iesit strimba limba aia de fier (idiom? Habar n-am!) Din pila, prinsa-n menghina mai sa plec cu bancul de lucru, a iesit strimba – mai precis, curbata. Cum de mi-a, n-am idee. Am lasat-o asa, tot n-avea la ce folosi. Numai ca nu era cum credeam.
Din realizarile claselor a VII-a, s-a facut o expozitie la scoala (33, din Bucuresti – pe la Orizont, pour les connaisseurs; les annees Soixantes, scuzati pedanteria!). Se-nsirau zavoarele standard, lacuite-n negru, impecabile. Si nu va spun ca era si-al meu acolo, amaritu’ strimb. Cineva avusese nu doar ciudata idee de a-l lacui, dar si ingeniozitatea de a strecura limba aia serpuita, prin mansonul regulamentar. Era ca soldatul Svejk, in brava armata chezaro-craiasca – o caricatura de, dar apt-combatant.
Nu m-am dumirit vreodata daca Gugustiuc il citise pe Hasek. Am convenit ca si-a pus mintea cu rebutul, intr-un moment din cele care-i adusesera faima de betiv. De-atunci, nu ma mai pot supara pe betivi – pina la urma, sint capabili de gesturi frizind artisticul.
Cu toată aversiunea mea pentru expresia „limbă de lemn”, inadecvată, după mine, idiomului omului cu creierul spălat, – n-am rezistat ispitei de a scrie, cu ani şi ani în urmă, un text intitulat „Lingua lignea”:
O limbă de lemn
într-o gură de lemn
cu buze de lemn
pe-o figură de lemn
încleştată solemn
ca un cleşte de lemn
care scoate solemn
lungi piroane de lemn
din mormanul de lemn
de un roşu solemn
al tribunei de lemn;
iar în gura de lemn
cu buze de lemn
orice cui e un semn
ascuţit şi solemn
al strigării de lemn,
al chemării de lemn
la noi fapte de lemn, –
un fierbinte îndemn
adresat de un lemn
unor oameni de lemn
într-o lume de lemn
care are consemn
ca doar ouă de lemn
să prăjească solemn
în tingire de lemn
fără,-n ea, untdelemn
pe o plită de lemn
cu, sub ea, nici un lemn,
lemn de foc, – foc de lemne
de care, pesemne,
de-a pururea demn e
doar Strâmbă-lemne.